ICCJ. Decizia nr. 2725/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș, reclamanta M.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative ce i-a fost aplicată soțului său pentru perioada 06 martie 1945 - 25 decembrie 1950; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro pentru defunctului său soț, ori echivalentul în lei, la cursul BNR lei/ euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin precizarea de acțiune depusă, reclamanta a solicitat cu titlu de despăgubiri morale suma de 100.000 euro/ an de prizonierat pentru defunctul său soț, întrucât perioada luată în calcul este 06 martie 1945 - 25 decembrie 1950, respectiv 5 ani și 10 luni și a solicitat în principal, acordarea sumei de 570.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit cu ocazia perioadei de prizonierat a defunctului său soț.
Prin sentința civilă nr. 2503 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantei M.V. și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.V. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale și suma de 800 lei cheltuieli de judecată și a respins în rest acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta M.V. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în calitate de soție supraviețuitoare a lui M.N. (fost prizonier de război în perioada 25 august 1944 - 25 decembrie 1950, în fosta U.R.S.S., internat într-o colonie de muncă), dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar calitatea sa.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a constatat că măsura deportării în U.R.S.S. la muncă forțată nu este reglementată expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Ca atare se impune a se verifica în prealabil, dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaște un caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute chiar de legea enunțată și care face trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.
Or, cea din urmă Ordonanță privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, definește în art. 3 lit. e), măsurile administrative abuzive ca fiind "orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice."
Această normă trebuie coroborată și interpretată cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/ 1999 care definește scopurile pentru care au luptat sau au fost sacrificați cei ce se circumscriu sferei sale de aplicate, și dintre care, tribunalul a apreciat că incidente în speță ar fi "respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială."
Un argument suplimentar în susținerea caracterului politic al măsurii deportării în URSS a soțului reclamantei, îl constituie și acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că în speță sunt întrunite condițiile de admisibilitate solicitate de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al deportării soțului reclamantei în U.R.S.S. în perioada 25 august 1944 - 25 decembrie 1950, într-o colonie de muncă.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de soțul reclamantei pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunțate.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.
Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 5.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral încercat de soțul reclamantei - și a admis în parte acțiunea acesteia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta M.V., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
Prin decizia nr. 742 din data de 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta M.V. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că pentru a putea accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre ele vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic. Chiar dacă am aprecia că soțul reclamantei a fost supus unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
în realitate, soțul reclamantei a fost luat prizonier de către trupele sovietice, care se aflau în stare de război cu România la momentul la care soțul reclamantei a fost luat captiv, respectiv la data de 25 august 1944, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura internării într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S a cetățenilor români, soldați în armata română, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române neavând nicio contribuție la această situație.
Chiar și ulterior datei de 23 august 1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu se poate reține o poziție de aliați în raport de U.R.S.S. în realitate, trupele de ocupație sovietice se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.
Prin urmare, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de prizonierii români de război anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a capturării lor de către armata U.R.S.S., indiferent că prizonierilor de război din U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Legea nr. 44/1994.
în această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu a fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
în plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar soțul reclamantei nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost luat prizonier de război în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Având în vedere motivele expuse, ce vizează fondul pretențiilor reclamantei, curtea de apel a constatat că nu se mai impune a se analiza cuantumul daunelor morale cerute de aceasta și nici efectul declarării neconstituționalității prev. O.U.G. nr. 62/2010, deoarece acest aspect nu poate influența soluția în cauză, atâta timp cât reclamanta nu se încadrează în perimetrul creat de Legea nr. 221/2009.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta M.V., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, reclamanta a arătat că legea este greșit interpretată de instanța de apel.
Astfel, apreciază recurenta că în conținutul măsurii administrative abuzive, Legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23 august 1944, deportare dispusă din motive politice, conform art. 3 lit. d) din OUG nr. 214/1999, situație care în mod evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de organele fostei U.R.S.S., dar pus în aplicare cu concursul autorităților naționale.
De altfel, luarea în prizonierat pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele de ocupație sovietice după 06 ianuarie 1945, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de Legiuitor și prin reglementarea cuprinsă la art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 3 din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990 sunt enunțate chiar în titlul legii.
De asemenea consideră reclamanta că este neîntemeiată și susținerea instanței că această măsură abuzivă a deportării a fost luată anterior datei de 06 martie 1945, dată prevăzută în cuprinsul legii.
Chiar dacă măsura administrativă abuzivă a deportării a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de martie 1945, la acel moment Rusia fiind aliata României împotriva Germaniei, Statul Român nu poate fi exonerat de răspundere pentru încălcarea obligațiilor față de cetățenii săi, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare, respectiv dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală, mai ales dat fiind faptul că acțiunile efective de deportare au fost săvârșite cu concursul autorităților române.
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva defunctului soț al reclamantei, nu numai că a continuat după 06 martie 1945 - dată de referință din lege, dar chiar din momentul luării acestei măsuri, Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acestei deportări.
Așadar nu se poate susține că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nicio contribuție și nicio culpă și prin urmare nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi.
De altfel, culpa Statului Român rezultă și din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către pârât nicio dovadă că după 06 martie 1945, Statul Român ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate împotriva acestora de către fosta U.R.S.S.
în concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că deportarea soțului său în U.R.S.S. a fost o măsură administrativă cu caracter politic, luată cu concursul autorităților române de la acea vreme, deci sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care apreciază că este întemeiată cererea sa de acordare a daunelor morale și pentru anii de deportare în U.R.S.S.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, soțul reclamantei a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de aceasta pentru perioada de după 23 august 1944.
Situația dedusă judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat soțul reclamantei, înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989.
în consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război, chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie 1945.
în consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.
Față de toate considerentele reținute, înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză, nefiind îndeplinite cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de reclamantă, așa încât recursul a fost respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2717/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2446/2012. Civil → |
|---|
