ICCJ. Decizia nr. 273/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 273/2012
Dosar nr. 370/2/2001
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, reclamanta L.M.A., prin procurator D.D.M., a chemat în judecată Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora din urmă să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în cotă de 1/2 situat în Bucureşti, imobil trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 de la mama sa, K.C.S.
În motivare, reclamanta a arătat că imobilul în cauză a fost proprietatea părinţilor săi, A.N. şi C.I., fiind construit de aceştia pe un teren cumpărat pe str. V.
Tatăl său, A.N. a dispărut pe front şi, în baza Legii nr. 182/1946, i s-a confiscat 1/2 din imobil, restul de 1/2 rămânând în proprietatea mamei sale.
Reclamanta a arătat că în anul 1945 mama sa s-a recăsătorit cu K.E., iar în anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, partea sa de 1/2 din imobil a fost naţionalizată pe numele lui K.E. care nu avea niciun drept asupra acestui imobil.
De asemenea, reclamanta consideră că, chiar dacă K.E. ar fi fost proprietar, naţionalizarea este abuzivă acesta fiind exceptat de la naţionalizare, conform art. II din decret, întrucât era funcţionar.
În cauză, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientul S.C.I. care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi a arătat că imobilul nu aparţinea la naţionalizare nici mamei reclamantei, nici soţului acesteia, fiind trecut în proprietatea U.R.S.S., conform Legii nr. 182/1945, iar preluarea de către stat la data de 20 aprilie 1950, prin Decretul nr. 92/1950, a fost inutilă. Intervenientul mai arată că a fost de bună credinţă la cumpărarea apartamentului conf. Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 2447 din 12 ianuarie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a admis acţiunea reclamantei, s-a respins cererea de intervenţie şi a fost obligat intervenientul să lase în deplină proprietate şi posesie din imobilul situat în Bucureşti, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, încheiat între intervenient şi SC H.N. SA.
Prin decizia civilă nr. 1083 A din 30 martie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă, care, prin sentinţa civilă nr. 12143 din 26 iunie 2000 a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Astfel sesizat, Tribunalul, cu acordul părţilor, a păstrat probatoriul administrat în cauză, a luat act că reclamanta îşi completează acţiunea în sensul că revendică şi cota din terenul existent în curtea şi sub construcţia de pe str. G.C., iar pe fond, a admis acţiunea reclamantei, a respins cererea de intervenţie, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între intervenient şi SC H.N. SA şi a obligat pârâtul şi intervenientul să lase în deplină proprietate imobilul din Bucureşti, str. G.C. construcţie şi teren.
Prin sentinţa civilă nr. 849 din 08 decembrie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea principală formulată de reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie a intervenientului S.C., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul Bucureşti prin SC H.N. SA şi intervenientul S.C.I. şi înregistrat din 11 decembrie 1996 pentru fraudă la lege şi a obligat intervenientul şi Municipiul Bucureşti (pentru opozabilitate) să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul din Bucureşti, str. G.C.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenientul S.D.R., fiecare criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemenicie.
Instanţa de apel, prin încheierea din 20 iunie 2001, la cererea intimatei reclamante, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menţinută prin încheieri succesive până la data de 22 septembrie 2010, când, constatându-se încetarea motivelor pentru care s-a dispus suspendarea, s-a dispus repunerea pe rol.
Prin decizia civilă nr. 745 A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost admise ambele apeluri, a fost schimbată în tot sentinţa apelată şi pe fond, a fost admisă cererea de intervenţie, astfel cum a fost formulată, iar acţiunea formulată de reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut:
Cu privire la obiectul şi temeiurile de drept ale acţiunii:
Acţiunea a fost promovată la 12 mai 1998, completată cu un petit privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâtului, la 16 octombrie 1998.
La 11 septembrie 1998, în cauză s-a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu de către numitul S.C.I., care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă, raportat la faptul că aceasta nu a făcut dovada calităţii procesuale active şi nici a dreptului de proprietate al autoarei sale cu privire la cota din imobilul revendicat.
În fond, în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a revendicat şi cota din terenul situat în str. G.C., naţionalizată odată cu construcţia.
Pe de altă parte, la data de 09 august 2002 reclamanta formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. Dosar 12016/2002 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti solicitând, în contradictoriu cu S.D.R., SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între pârâţi, cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995 şi ale art. 966 C. civ.
La data de 08 octombrie 2002, obiectul acestei cereri a fost completat cu un petit vizând constatarea nulităţii titlului statului asupra imobilului situat în str. G.C., raportat la împrejurarea formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare nesoluţionată în termen.
Prin sentinţa civilă nr. 9648 din 07 noiembrie 2002 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia de litispendentă şi a trimis dosarul către Curtea de Apel Bucureşti, în vederea conexării cu Dosarul nr. 1780/2001 (370/2/2001), la acea dată suspendat.
Totodată, a disjuns petitul privind constatarea nulităţii titlului statului, pe care l-a reţinut spre soluţionare.
Cu privire la calitatea procesuală a părţilor şi situaţia juridică a imobilului, instanţa de apel a reţinut:
Reclamanta este fiica defunctei C.S.K., născută I., conform înscrisului intitulat „certificat de moştenire în comun"; eliberat de Judecătoria Munchen, în primul dosar de fond, precum şi a defunctului A.N.
Imobilul în litigiu a fost dobândit de autorii săi, C.N. şi A.N. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Actul în discuţie face vorbire de cumpărarea unui imobil, iar din schiţa anexă, rezultă că este vorba de un teren viran în suprafaţă de 648,64 m.p.
Pe acest teren, conform autorizaţiei din august 1937, s-a edificat o construcţie.
Imobilul a fost înscris în cartea funciară din 2 aprilie 1940 ca fiind compus din teren în suprafaţă de 536 m.p. şi casă cu parter şi etaj, având la parter şi etaj câte 2 camere şi dependinţe, în cotă pentru fiecare din coproprietarii C. şi A.N.
Prin sentinţa 167 din 24 martie 1945 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia a Il-a s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre C.S.N. şi A.N., iar la 5 decembrie 1945 autoarea reclamantei s-a recăsătorit cu numitul E.K., conform certificatului de căsătorie.
Din nota Ministerului Finanţelor din 18 decembrie 1967 rezultă că o cotă din imobil ce aparţinea numitului A.N. a fost preluată de către U.R.S.S. şi cedată Statului Român la retragerea armatei sovietice, în condiţiile Legii nr. 182/1946 ca bun al unui cetăţean german.
În anul 1950 imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/50, fiind înscris în procesul verbal de preluare cu adresa.
Conform adresei din 23 ianuarie 2003 fosta stradă V. poartă în prezent denumirea de str. G.C.
Apelantul intervenient este cumpărătorul părţii din imobil individualizată în contractul de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA.
Raportul dintre legea specială şi legea generală:
Instanţa de apel a constatat că deşi reclamanta a formulat iniţial o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, pe parcursul soluţionării acesteia, a început şi demersuri în temeiul Legii 10/2001.
Drept urmare, la cererea acesteia, în apel cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, în vederea parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială.
Prin suspendarea prezentului dosar, reclamanta a ales să încerce soluţionarea cauzei în cadrul procedurii speciale prevăzute de legea nouă, intervenită pe parcursul soluţionării procesului.
În această procedură, s-au emis două dispoziţii: prima din 25 mai 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului liber - curte, situat în Bucureşti, în suprafaţă de 215,75 m.p. identificat conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul autorizat R.C.A., cu obligaţia respectării dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari; iar cea de-a doua, dispoziţia din 25 mai 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia vândută în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare, împreună cu terenul aferent în suprafaţă totală de 218,94 m.p., imposibil de restituit în natură persoanei îndreptăţite.
Terenul ce face obiectul dispoziţiei din 25 mai 2007 (restituit în natură reclamantei) a fost înscris în cartea funciară conform încheierii din 24 aprilie 2008.
Dispoziţia din 25 mai 2007 a fost contestată în instanţă de reclamantă, în condiţiile legii speciale, cauza fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 598 din 24 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată, hotărâre definitivă prin decizia civilă nr. 910 din 02 decembrie 2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 3119 din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest context, instanţa de apel, a apreciat că împrejurarea că dosarul de faţă a rămas în nelucrare pentru soluţionarea cererii în procedura legii speciale, nu dă dreptul reclamantei să pretindă în prezent alte măsuri reparatorii decât cele ce i-au fost acordate pe calea legii speciale. Suspendarea prevăzută de legea specială constituie o măsură de prevenţie pentru ipoteza nesoluţionării cererii formulate în temeiul legii speciale, reclamanta neputând ignora soluţia pronunţată în procedura legii speciale. Prin soluţionarea notificării şi, ulterior prin cererea de continuare a judecăţii, în acţiunea formulată în baza dreptului comun, reclamanta tinde la obţinerea unei duble reparaţii a prejudiciului suferit, ca urmare a preluării abuzive a imobilului autorului său.
Instanţa de apel a constatat că, în prezent, dreptul la măsuri reparatorii al reclamantei a fost valorificat în procedura legii speciale, iar la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti ce a soluţionat această procedură, dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului s-a stins.
Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelantul intervenient cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care desfiinţează actul juridic atunci când acesta a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate, de fond şi de formă, impuse de lege.
Din această definiţie se desprinde cu claritate ideea că actul încheiat în aceste condiţii este nul de la momentul încheierii lui. Nulitatea se raportează însă la normele legale în vigoare la data încheierii actului, şi nicidecum la dispoziţii legale adoptate ulterior acestui moment.
Contractul apelantului pârât a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1996, în condiţiile în care, la acel moment, titlul statului (vânzător) asupra imobilului nu fusese contestat.
Ca atare, apelantul intervenient a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu persoana care la acel moment exercita în mod public şi necontestat calitatea de proprietar, neputându-se reţine existenţa unei cauze ilicite, aşa cum încearcă să acrediteze intimata reclamantă.
Cu privire la petitul privind revendicare:
În condiţiile în care intimatul intervenient invocă un titlu de proprietate neviciat, iar reclamanta pretinde subzistenţa unui vechi drept de proprietate pentru care a solicitat şi a primit măsuri reparatorii în natură şi prin echivalent în procedura legii speciale, instanţa de apel a constatat preeminenţa dreptului de proprietate dobândit de apelantul intervenient asupra dreptului intimatei reclamante.
S-a apreciat că în prezentul proces, reclamanta nu mai poate pretinde valorificarea unui drept de proprietate, drept care s-a stins odată cu soluţionarea irevocabilă a notificării formulate de aceasta în temeiul legii speciale.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În memoriul de recurs, recurenta reclamantă reia în detaliu întreaga situaţie de fapt susţinută în fazele procesuale anterioare, ceea ce deja a fost redat în expozeul prezentei decizii, în sensul celor reţinute de instanţele de fond.
Aceasta face precizări cu privire la suprafaţa de teren ce a fost dobândită de autorii săi în anul 1937 (648,64 m.p.) pe care a fost edificată construcţia cu o amprentă la sol de 101,25 m.p., potrivit autorizaţiei de construire din 5 august 1937; întregul imobil a fost înscris în cartea funciara potrivit procesului verbal din 02 aprilie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare, proces-verbal care probează faptul că suprafaţa de 648,64 m.p. menţionată în titlul de proprietate nu a suferit modificări, terenul având aceleaşi coordonate (laturi) ca la momentul achiziţiei sale, situaţie rămasă neschimbată până la data preluării acestuia de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Primăria Municipiului Bucureşti prin adresa Direcţiei de Evidenţă Proprietăţii - cadastru din 23 ianuarie 2003 privind situaţia juridica a imobilului în cauză atesta că la nivelul anului 1986, în evidentele cadastrale ale P.M.B. „suprafaţa terenului în cauză este de 635 m.p. din care 100 m.p. construcţii, posesor parcelă – I.C.R.A.L. H.";
Însă, între 1986 şi 1987, în urma lucrărilor de sistematizare a zonei, suprafaţa de teren de 167,32 m.p. din spatele imobilului în cauză, a fost folosită pentru utilitate publică (amenajare alee pentru acces la blocurile nou ridicate), astei cum reiese din adresa din 13 august 2008 emisă de Proiect Bucureşti.
Drept urmare, suprafaţa totală de teren rămasă după preluarea părţii din spatele imobilului este de 481,32 m.p.
Construcţia a fost vândută în totalitate, de altfel, în mod abuziv, in baza Legii nr. 112/1995 către foştii chiriaşi: S.C.I. - parter, etaj, mansarda şi, respectiv (contrat de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996), O.M. - demisolul (contract de vânzare cumpărare din 26 martie 1997); în conformitate cu prevederile art. 33 din H.G. nr. 20/1996, împreună cu construcţia s-a vândut exclusiv terenul de sub aceasta, respectiv 101,25 m.p., restul de teren neputând face obiectul vreunei înstrăinări, nici în baza Legii nr. 112/1995 şi nici în baza vreunui alt act normativ.
Recurenta a mai precizat că, în baza Legii nr. 10/2001, Municipiul Bucureşti, în mod surprinzător, a înţeles să soluţioneze notificarea pe care a formulat-o pntru restituirea imobilului, prin două dispoziţii, astfel: dispoziţia din 25 mai 2007 prin care i-a fost restituită în natură numai o suprafaţa de 215,75 m.p. - parte din terenul liber de construcţii (curtea imobilului), în loc de 380,07 m.p. ceea ce reprezenta întregul teren liber de construcţii şi dispoziţia din 25 mai 2007 (contestată în condiţiile Legii nr. 10/2001) prin care i s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 şi terenul aferent de 218,94 m.p, fără a i de propune acordarea de despăgubiri şi pentru terenul de 167, 32 m.p. preluaţi pentru utilitate publică.
Însă, dispunându-se de către Municipiul Bucureşti în acest sens şi preluând terenul restituit în natură, recurenta învederează că aceasta nu înseamnă că a renunţat la celelalte drepturi ale sale pentru ceea ce nu i s-a acordat în procedura administrativă.
Contestaţia formulată împotriva celei de-a doua dispoziţii i-a fost respinsă în mod irevocabil de instanţe, astfel că a fost nevoită să recurgă la repunerea pe rol a prezentului dosar.
1. în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recuenta reclamantă arată că instanţa de apel nu a judecat pe fond acţiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, obiect al Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative şi de ordine publică ale art. 129 alin. (4) C. proc. civ. corob. cu art. 105 alin (2) C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu a dat cuvântul părţilor pe fondul acţiunii în nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 al intervenientului S. ce formează obiectul Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, acordând cuvântul exclusiv pe apelurile declarate.
Or, Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 a fost ataşat la Dosarul nr. 370/2/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, admiţându-se excepţia de litispendenţă cu încălcarea dispoziţiilor procedurale întrucât cauzele reunite se aflau în grade de jurisdicţie diferite.
Pe de altă parte, la momentul citării în Dosarul nr. 370/2/2002, instanţa de apel a menţionat doar dosarul principal având ca obiect apelurile declarate de intervenient şi pârât.
În concluzie, acţiunea privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi reprezintă un capăt de cerere distinct având un temei de drept diferit, nu a fost pusă in discuţia părţilor sub niciun aspect.
Recurenta învederează că prin această omisiune a instanţei de apel i-a fost prejudiciat direct dreptul procesual fundamental la apărare şi cel la respectarea dublului grad de jurisdicţie, astfel că, solicită disjungerea Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 din prezenta cauză pentru restabilirea principiului dublului grad de jurisdicţie recunoscut de C.E.D.O.
Aşa cum s-a arătat, recurenta susţine şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ. care statuează imperativ prin norme de ordine publică faptul că pricinile se conexează dacă se află la aceeaşi instanţa sau la instanţe diferite; or, în speţa de faţa, Dosarul nr. 370/2/2002 se afla în faza apelului, în timp ce Dosarul nr. 12016/2002 se afla în faza judecării în primă instanţă.
2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta susţine că în mod neîntemeiat instanţa de apel a respins cererea sa de efectuare a unei expertize topografice - concludentă în cauză - încălcându-se dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; prin obiectivele probei intenţiona să se identifice imobilul - teren şi construcţie conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 iulie 1937 de Tribunalul Ilfov, secţia civilă notariat şi transcris cu anexa precum şi identificarea lui în configuraţia actuală.
Totodată, prin respingerea probei instanţa de apel s-a antepronunţat întrucât a argumentat că hotărârile pronunţate în contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 stabilesc suprafaţa de teren deţinută de stat, ceea ce nu este real.
În acest fel a fost încălcat şi principiul administrării nemijlocite a probelor de către instanţă în contextul în care dosarul de faţă are alte capete de cerere fundamentate pe alte temeiuri de drept.
Într-o a treia critică, recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin motivele de apel, critică circumscrisă, ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 6, dar şi pct. 9 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate şi dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (6), ale art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, niciunul dintre apelanţi nu a cerut să se analizeze raportul dintre legea specială şi legea generală, nu s-a solicitat să se constate valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi nici să se examineze acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor.
Intervenientul cauzei prin motivele sale de apel (cea din urmă critică) a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale procesuale active.
Recurenta susţine că această critică este vădit neîntemeiată deoarece a dovedit că este succesoarea în drepturi a mamei sale K.C.S. prin certificatul de moştenitor depus în dosar.
Pe de altă parte, intervenientul a susţinut că a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, însă, această afirmaţie este lipsită de relevanţă în contextul existenţei sentinţei civile nr. 364/2003 şi, în plus, acesta nu a făcut nicio referire la buna sa credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
4. Totodată, recurenta dezvoltă şi o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că instanţa de apel a trecut în mod nelegal peste excepţia autorităţii de lucru judecat (prin neapelare) pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, instanţa de apel în mod nelegal a ignorat faptul că reclamanta a formulat acţiunea în revendicare din anul 1998 în temeiul dreptului comun - art. 480 şi urm. C. civ., astfel că un act normativ intrat în vigoare la 3 ani de la introducerea cererii nu poate fi aplicat în cauza de faţă.
Or, procedura derulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a determinat cererea sa de suspendare a cazei de faţă, fiind o chestiune distinctă, iar reconstituirea parţială a dreptului de proprietate, au condus-o la formulrea cererii de repunere pe rol a pricinii de faţă.
Se mai arată de recurentă că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că dreptul său de proprietate s-a stins în urma soluţionării procedurii administrative, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 permite suspendarea acţiunii în revendicare formulate anterior.
Cu toate că instanţa de apel nu a fost învestită cu cercetarea validităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia recurată se ignoră fără drept reaua credinţă dovedită a intervenientului la încheierea contractului, pronunţându-se decizia cu aplicarea greşită a legii şi eronata apreciere a probelor adminI. în cauză.
Capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cupărare al intervenientului a fost formulat printr-o cerere completatoare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun - art. 968 C. civ., iar probele cauzei dovedesc reaua credinţă a cumpărătorului.
Or, în temeiul art. 968 C. civ. cumpărătorul care achiziţionează un bun despre care ştie că aparţine altei persoane decât vânzătorul, săvârşeşte fraudă la lege, motiv pentru care actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută. Aceasta este o regulă de drept comun care se aplică tuturor contractelor şi actelor juridice indiferent dacă acestea sunt supuse unui regim juridic special.
În concluzie, sub aspectul capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 11 decembrie 1996, dispoziţia primei instanţe privind constatarea nulităţii absolute a intrat sub autoritate de lucru judecat, deoarece intervenientul apelant nu a înţeles să conteste intervenţia fraudei la lege.
5. Recurenta reclamantă, într-o ultimă critică, susţine că instanţa de apel a dispus în mod nelegal respingerea cererii în revendicare, ignorârndu-se sentinţa civilă nr. 364/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă menţionată, s-a constatat nulitatea titlului statului, motiv pentru care statul a fost întotdeauna un posesor de rea-credinţă şi în această calitate a şi vândut intervenientului în mod nelegal imobilul.
De aceea instanţele de fond ce s-au pronunţat în cauză, au admis revendicarea în contradictoriu atât cu intervenientul, cât şi cu pârâtul obligându-i să-i predea ceea ce deţineau fără drept.
Pe de altă parte, Municipiul Bucureşti, a fost obligat să restituie partea din imobil pe care o posedă în mod nelegal, dispoziţie asupra căreia pârâtul nu a formulat critici prin motivele de apel.
Deşi s-a admis apelul Municipiului Bucureşti, instanţa nu a motivat în niciun fel pe ce temei respinge şi acţiunea în revendicare împotriva acestui pârât, posesor neproprietar, de rea credinţă, stabilită în mod irevocabil de instanţă prin sentinţa civilă nr. 364/2003.
Recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.";
În acest context, recurenta conchide că şi acţiunea în revendicare împotriva intervenientului este întemeiată chiar şi în lipsa constatării nulităţii contractului de vânzare cumpărare, întrucât titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, fiind rezultatul transferului legal al dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar, în comparaţie cu dreptul intervenientului provenit de la un non dominus denunţat ca atare de sentinţa civilă sus-menţionată.
Intimatul intervenient, S.D.R., în termen legal a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei atacate şi, în consecinţă, respingerea recursului ca nefondat.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, respectiv, adresa din 13 august 2008 emisă de Proiect Bucureşti prin care se atestă că ansamblul de locuinţe B. în care este cuprinsă şi zona str. C. a fost proiectat în anii 1984 - 1985 iar construirea blocurilor, a arterelor carosabile şi a aleilor, printre care şi cea situată în spatele locuinţei, a fost realizată în anii 1985 - 1986; recurenta a dovedit, totodată, înregistrarea la 6 ianuarie 2011 a unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu dosarul de faţă.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Lin ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele acestei ipoteze de nelegalitate, întrucât prin deciza recurată instanţa nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs fiind invocat de recurentă prin referire la neanalizarea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de intervenient şi pârât prin SC H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sector 1 ataşat în etapa apelului la dosarul de faţă, prin admiterea excepţiei de litispendenţă.
Astfel cum reiese din expozeul prezentei cauze, recurenta reclamantă la 12 mai 1998 a învestit instanţa cu o acţiune în revendicarea cotei din imobilul situat în Bucureşti, str. G.C., cererea fiind completată la 16 octombrie 1998 cu solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de intimatul intervenient S.C.I. (între timp decedat, succedat de moştenitorul său S.D.R.), temeiul juridic invocat - art. 968 C. civ.
Paralel, la data de 9 august 2002, aceeaşi recurentă reclamantă a înregistrat o nouă cerere de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei sector 1, în contradictoriu cu S.D.R., SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între pârâţi cu privire la o parte din imobil, cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995 şi ale art. 966 C. civ.; printr-o cerere completatoare, a solicitat şi constatrea nulităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În acest al doilea Dosar nr. 12016/2002, Judecătoria sector 1 prin sentinţa civilă nr. 9648 din 7 noiembrie 2002 a admis excepţia de litispendenţă în raport de cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la momentul admiterii excepţiei de procedură, cauza fiind suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 prin încheierea din 20 iunie 2002; prin aceeaşi sentinţă, s-a disjuns capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlului de statului care a fost înregistrat separat, cerere soluţionată în sensul admiterii ei prin sentina civilă nr. 364/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, la termenul din 12 martie 2003, cu prilejul verificării subzistenţei motivului de supendare în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, a dispus ataşarea Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sector 1 (devenit Dosar nr. 3426/2002 după trimiterea lui prin admiterea litispendenţei) la cel de faţă, aflat în faza procesuală a apelului.
Prin sentinţa civilă nr. 9648 din 7 noiembrie 2002 de admitere a excepţiei de litispendenţă, Judecătoria sector 1 a stabilit că în privinţa cererii de care s-a dezînvestit se verifică tripla identitate de părţi, obiect şi cauză faţă de cererea completatoare formulată la termenul din 16 octombrie 1998 de reclamanta L.A.M. în Dosarul nr. 8893/1998 (înregistrat în apel sub nr. 1780/2001), ceea ce constituie, de altfel, premisa necesară a acestei excepţii procesuale, de procedură, potrivit prevederilor art. 163 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, instanţa a reţinut că în prima acţiunea, reclamanta a invocat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, astfel încât a fost vândut de o persoană ce nu avea calitatea de proprietar, susţinându-se nulitatea contractului de vânzare cumpărare în baza art. 968 C. civ., în timp ce prin a doua acţiune, s-a arătat că actul de înstrăinare a imobilului a fost încheiat de pârâţi cu rea credinţă, în frauda legii, invocându-se ca temei de drept, prevederile Legii nr. 10/2001.
Instanţa care a admis excepţia de litispendenţă a mai stabilit că şi dacă este invocat un alt text de lege, temeiul juridic este acelaşi, anume, nevalabilitatea cauzei actului juridic datorită poziţiei subiective a părţilor care au cunoscut faptul că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului. Acest principiu este reglementat cu caracter general de prevederile art. 966-968 C. civ., iar Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile art. 46 alin. (2) nu face altceva decât să îl consacre expres într-un domeniu particular, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989.
În consecinţă, se constată întrunită tripla identitate de elemente necesară pentru a exista litispendenţa, a conchis Judecătoria sector 1.
Modalitatea de soluţionare a excepţiei de litispendenţa ca şi dezlegările anterior redate, sunt chestiuni ce au intrat în puterea lucrului judecat, dată fiind împrejurarea că niciuna dintre părţile cauzei nu au tăcut uz de căile de atac împotriva sentinţei civile nr. 9648 din 7 noiembrie 2002, astfel cum reiese din adresa emisă de Judecatăria sector 1 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel, prin decizia recurată nu a soluţionat şi cererea ce a făcut obiectul Dosarului 12016/2002 al Judecătoriei sector 1 (devenit Dosar nr. 3426/2002 pe rolul Curţii de Apel), de vreme ce aceasta era identică cererii completatoare din dosarul inţial în care s-a pronunţat sentinţa ce făcea obiectul analizei în apel.
Înalta Curte va înlătura şi criticile privind imposibilitatea reunirii a două cereri care se derulează între aceleaşi părţi, au acelaşi obiect şi se întemeiază pe aceeaşi cauză, întrucât, astfel cum s-a arătat modalitatea de soluţionare a excepţiei de litispendenţa (adică admiterea ei de instanţa care s-a sesizat cu dezbaterea ei) este şi ea intrată în puterea de lucru judecat, întrucât nu a fost dispusă de instanţa de apel care a pronunţat decizia recurată, ci ea a fost admisă de Judecătoria sector 1, iar Curtea de Apel, prin încheierea din 12 martie 2003 a dispus doar reunirea administrativă a celor două dosare; pe de altă parte, recurenta se află în confuzie invocând prin motivele de recurs etapele procesuale diferite în care cele două pricini se aflau, date fiind dispoziţiile art. 163 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., cerinţa instanţelor de acelaşi grad fiind specifică excepţiei de conexitate [art. 164 alin. (1) C. proc. civ.], iar nu celei de litispendenţa.
Motivul de recurs (încadrat în aceeaşi ipoteză a art. 304 pct. 5) privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) corob. cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susţinut de recurentă prin aceea că instanţa de apel nu ar fi dat cuvântul părţilor pe fondul acţiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, corespunzătoare cererii din Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, acordând cuvântul exclusiv pe apelurile declarate, de asemenea, nu poate fi reţinut.
Raţiunea excepţiei de litispendenţă este aceea de a se evita pronunţarea unor hotărâri potrivnice în una şi aceeaşi problemă litigioasă (având în vedere necesara condiţie a triplei identităţi), astfel că, odată admisă, ea are ca efect contopirea celor două cereri, iar cea înregistrată în urmă şi ataşată celei mai vechi, îşi pierde individualitatea chiar dacă aceasta se află într-o altă etapă procesuală [dar în faţa instanţelor de fond, cum este şi instanţa de apel, potrivit cerinţelor art. 163 alin. (2) C. proc. civ.], motiv pentru care instanţa de apel în mod legal a dat cuvântul părţilor doar asupra apelurilor declarate; de altfel, în apel, nu pot fi soluţionate pricini în primă instanţă, întrucât ar fi o contradicţie în termeni, obiectul apelului fiind hotărârile date în primă instanţă, astfel cum prevede art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă susţine în mod nefondat că prin soluţia instanţei de apel a fost prejudiciat dreptul său la apărare, întrucât acesta a fost asigurat prin apărările făcute în calitate de intimată în combaterea apelurilor promovate de pârât şi intervenient împotriva sentinţei care soluţiona o cerere identică celei ataşate în apel, prin admiterea excepţiei de litispendenţă.
2. Referitor la critica privind respingerea probei cu expertiză topografică, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată, întrucât admiterea sau respingerea unor probe, implicând aprecierea pertinenţei, concludentei şi utilităţii lor, nu reprezintă o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi cenzurată în recurs.
Astfel, se reţine că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât împrejurările de fapt ale pricinii au fost pe deplin stabilite de instanţă pe baza celor relevate după repunerea cauzei pe rol în urma suspendării dispuse în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 (forma anterioară a legii), dată fiind emiterea dispoziţiilor din 25 mai 2007 şi din 25 mai 2007 de către Primarul Muncipiului Bucureşti în soluţionarea notificării formulate de recurentă, prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiaşi imobil.
3. Nu poate fi reţinută nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, însă, o atare critică nu poate fi concepută prin raportare la motivele de apel (cum procedează recurenta), ci la cadrul obiectiv al judecăţii (cererile formulate în cauză, pretenţiile deduse judecăţii).
Aşa fiind, va fi înlăturată şi critica subsidiară privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât şi acest motiv de recurs are în vedere limitele devoluţiunii în apel care au fost respectate de curtea de apel.
Şi prevederile art. 294 alin. (1) şi 295 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate în apel, iar stabilirea raportului dintre dreptul comun şi legea specială nu înfrânge niciuna dintre dispoziţiile indicate, ci ţine de construirea raţionamentului instanţei de apel şi realizarea demonstraţiei juridice în explicitarea soluţie adoptate.
Pe de altă parte, aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., în sensul schimbării sentinţei apelate, presupune analizarea cererii, dar şi a apărărilor formulate în cauză în legătură cu cererea rejudecată, după verificarea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, deci în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, regulă înscrisă în art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Însă, instanţa de apel, realizând o nouă judecată în fond, faţă de dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001, a reţinut o altă situaţie de fapt şi în drept decât cea avută în vedere de Tribunal, soluţionând cauza în temeiul normelor de drept substanţial şi procesual aplicabile, faţă de această nouă stare de fapt.
4. Înalta Curte constată că prin motivele de apel intervenientul S.D.R. a făcut referire explicită la faptul că a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, susţinând, totodată, prin motivele de apel şi că tribunalul a reţinut fără nicio motivare frauda la lege.
Or, prin aceste critici concepute de intervenient, nu se poate susţine că acesta nu a contestat soluţia dată de prima instanţă cererii de declarare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorul său, caz în care soluţia asupra acestui capăt de cerere nu a intrat în puterea de lucru judecat prin neapelare, cum greşit susţine recurenta.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se verifică nici în raport de susţinerea recurentei în sensul că în cauză nu erau incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv, în anul 1998.
Normele de drept material din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile cauzei de faţă, sens în care dispune în mod expres art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)]: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.";
Recurenta reclamantă a făcut uz de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitând suspendarea soluţionării apelului, sens în care s-a dispus prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2001 a instanţei de apel.
Cauza a fost repusă pe rol după emiterea dispoziţiilor din 25 mai 2007 de către Primarul Muncipiului Bucureşti în soluţionarea notificării formulate de recurentă prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiaşi imobil şi soluţionarea irevocabilă a contestaţiei promovate împotriva dispoziţiei din 25 mai 2007, cauză ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 598 din 24 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată, hotărâre definitivă prin decizia civilă din 02 decembrie 2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin decizia din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Contrar celor susţinute de recurentă, parcurgerea şi finalizarea procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptului său la măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul ce a aparţinut autorilor săi, sens în care sunt efectele principiului electa una via non datur recursus ad alteram, consacrat expres de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar şi efectele principiului specialia generalibus drogant, dreptul comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obţinute, eventual, incomplet sau nesatisfacător în procedura Legii nr. 10/2001.
Legea specială pune la dispoziţia persoanelor îndreptăţite căi de atac efective şi eficiente [art. 26 alin. (3)] pentru solicitarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, de care recurenta a şi uzat, procedură în care avea posibilitatea valorificării unor critici precum cele susţinute prin motivele de recurs (referitoare la suprafaţa de teren pentru care i-au fost acordate măsurile reparatorii).
În ce priveşte susţinerea relei credinţe a intervenientului (autorului său) la încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a materialului probator administrat în cauză, astfel că nu ar putea fi cenzurată pe calea prezentului recurs, nefiind susceptibilă de încadrare în prevederile art. 304 C. proc. civ.
În plus, o atare critică este lipsită de orice finaliatate la acest moment pentru recurentă, întucât procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată şi aceasta nu ar putea obţine o dublă reparaţie câtă vreme prin dispoziţia contestată în instanţă i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru aparatamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de autorul intervenientului în baza Legii nr. 112/1995, cum corect a stabilit instanţa de apel.
5. Înalta Curte va înlătura şi ultimul motiv de recurs, întrucât eventuala ignorare a unei probe nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ. în actuala sa configuraţie, dat fiind că art. 304 pct. 10 a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005.
Pe baza aceluiaşi principiu electa una via, Înalta Curte constată nefondate şi irelevante criticile recurentei în ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel în contradictoriu cu Muncipiul Bucureşti, recurenta aflâdu-se în situaţia de a-şi fi realizat dreptul în procedura legii speciale, astfel cum a fost confirmat şi în etapa judiciară ulterioară emiterii dispoziţiei de către Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Totodată, nici referirea recurentei la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi luată în considerare, întrucât norma menţionată a fost abrogată prin Legea nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001, decizia recurată fiind pronunţată ulterior acestei modificări.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.M.A., împotriva deciziei civile nr. 745 A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2729/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2757/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
