ICCJ. Decizia nr. 2767/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2767/2012
Dosar nr. 1722/30/2010
Şedinţa publică de la 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş, sub nr. 1722/30 din 10 martie 2010, reclamanta D.V. (născută V.) a chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi a solicitat obligarea acestuia la 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale, în baza art. 3 şi 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1777 din 02 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta D.V. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 9.999 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege, împrejurare ce-i conferă calitatea de a pretinde reparaţii, conform Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a).
Împotriva sentinţei civile nr. 1777 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiş, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul.
În motivarea apelului său, reclamanta D.V. a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, arătând că O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat despăgubirile morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi în baza căreia s-a pronunţat prima instanţă, a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. În plus, acţiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221/2009, în forma iniţială.
În motivarea apelului pârâtului, s-a invocat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, situaţie în care nu mai există temeiul juridic pe care şi-a întemeiat reclamanta pretenţiile, acţiunea acesteia devenind neîntemeiată.
La termenul de judecată din 06 aprilie 2011, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţie şi din oficiu, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamantei, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanţă.
Prin decizia civilă nr. 703 din 06 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta D.V.; a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiş; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamanta D.V. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.
Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele:
Reclamanta D.V. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei D.V., şi-a încetat efectele juridice. Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât aceasta avea doar posibilitatea de a-l dobândi, printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă, nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.V., solicitând admiterea recursului.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată în prezenta cauza, deoarece s-ar încălca atât prevederile dreptului intern, cât și cele ale C.E.D.O.
În ce priveşte dreptul intern, aplicarea deciziei nr. 1358 din 11 octombrie 2010 ar conduce la încălcarea următoarelor principii constituţionale: principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie; principiul egalităţii in fata legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Prin urmare, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor in fata legii.
Curtea Constituţionala a statuat in mod constant că situaţiile in care se afla anumite categorii de persoane trebuie sa difere in esenţa pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si rezonabil.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010, în cazul persoanelor, ale căror cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri definitive, ar institui un tratament juridic diferit fata de persoanele care au obţinut deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Recurenta a invocat și faptul că efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale asupra drepturilor sale se impun a fi analizate si din perspectiva dreptului european, art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie si a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea, in legătura cu drepturi şi libertăți garantate de Convenţie si protocoalele adiţionale, precum şi a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Recurenta a apreciat că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, şi, nicidecum, în prezenta cauză, în care nu numai că acţiunea a fost promovată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, ci, mai mult, anterior acestei decizii, o instanţă s-a pronunţat, în sensul admiterii acţiunii, chiar daca numai în parte.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reține următoarele:
Sub un prim aspect, se constată că recurenta invocă doar în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu există, în cauză, nici un act juridic dedus judecății, ale cărei clauze să fi fost interpretate greșit și să fi determinat astfel schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul dispozițiilor legale evocate.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a fundamentat cererea reclamantei, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurentă.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 789/07.11.2011), obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior și contrar opiniei recurentei, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranță legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta D.V., norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12/2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 703 din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 703 din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 277/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
