ICCJ. Decizia nr. 2720/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2720/2012
Dosar nr. 42519/3/2008
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 noiembrie 2008, sub nr. 42519/3/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta C.C.I.R. a chemat în judecată pe pârâtul C.N.Î.P.M.M.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: încetarea desfăşurării şi organizării de către C.N.Î.P.M.M.R. a „T.N.F.P.R.”; decăderea din dreptul de a folosi marca „T.N.F.P.R.” şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul adus prin folosirea mărcii „T.N.F.P.R.”.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în data de 07 octombrie 2008, a notificat pe pârât de a înceta folosirea mărcii şi de a organiza „T.N.F.P.R.”, motivând faptul că această festivitate intră în atribuţiile reclamantei, astfel cum prevede legea. Răspunzând la notificarea reclamantei, pârâta a specificat faptul că a înregistrat marca „T.N.F.P.R.” la OSIM sub nr. 70373, în data de 18 aprilie 2005, cu valabilitate până în anul 2015, fapt care contravine legii şi normelor în vigoare.
Reclamanta a mai arătat că prin Legea nr. 335/2007 art. 28, lit. j), reclamanta organizează T.N.F.R. şi alte topuri de anvergură naţională şi internaţională, astfel legiuitorul acordând în exclusivitate reclamantei dreptul de a organiza astfel de festivităţi. S-a mai arătat că în statutul pârâtului nu este specificat şi nu intră în competenţa sa, organizarea de astfel de activităţi.
În ceea ce priveşte similaritatea denumirilor de „T.N.F.P.R.” şi „T.N.F.R.”, reclamanta susţine că acestea sunt identice la nivel conceptual, fiind diferenţiate printr-un unic detaliu şi anume includerea cuvântului „PRIVATE”, inducând în eroare beneficiarii acestor servicii.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi Legea nr. 335/2007.
La data de 03 decembrie 2008, pârâtul-reclamant C.N.Î.P.M.M.R. a formulat cerere reconvenţională împotriva reclamantei-pârâte C.C.I.R., solicitând instanţei să dispună: obligarea reclamantei la plata de despăgubiri în valoare de 15.000 lei, reprezentând daunele morale suferite de pârâtă ca urmare a atingerii aduse onoarei şi dreptului la imagine; respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea cererii reconvenţionale, pârâtul-reclamant a arătat că este o confederaţie patronală reprezentativă la nivel naţional pentru I.M.M.-uri, care desfăşoară numeroase activităţi pentru dezvoltarea mediului de afaceri, derulând proiecte şi acţiuni notorii, recunoscute la nivel naţional şi internaţional. Astfel, „T.N.F.P.R.” este un eveniment organizat de pârât începând cu anul 1993, în mod continuu, un proiect complex al cărui rezultat îl constituie premierea şi promovarea celor mai buni întreprinzători în cadrul unui eveniment cu o mare amploare, deosebit de important pentru mediul de afaceri, asigurând recunoaşterea meritelor întreprinzătorilor şi promovarea celor mai performante întreprinderi, transpunând bunele practici internaţionale în domeniu.
Reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtului reclamant la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, pentru prejudiciul adus prin folosirea mărcii T.N.F.P.R.
Prin sentinţa civilă nr. 887 din 23 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 42519/3/2008, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere din acţiunea principală, privind decăderea pârâtului C.N.Î.P.M.M.R. din drepturile asupra mărcii; au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere din acţiunea principală a reclamantei, privind contrafacerea şi obligarea pârâtului la despăgubiri; a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul C.N.Î.P.M.M.R. şi în consecinţă s-a dispus obligarea reclamantei-pârâte C.C.I.R. la plata despăgubirilor în sumă de 15.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei şi dreptului la imagine.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr. 125 din 15 aprilie 2011, a respins calea de atac ca nefondată pentru considerente ce urmează:
Într-un prim motiv de apel, apelanta a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală, întrucât aceasta în mod greşit reţine că în cauză nu ar fi incidente dispoziţiile legale invocate de C.C.I.R., respectiv art. 45 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Curtea a reţinut că, pe de o parte, reclamanta-pârâtă C.C.I.R. este o organizaţie neguvernamentală reprezentativă, având drept obiect de activitate, conform Statutului său, desfăşurarea de activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale (în vederea realizării scopului său, constând în iniţierea de proiecte de legi şi alte acte normative pentru facilitarea şi încurajarea înfiinţării şi funcţionării întreprinderilor cu capital privat), conlucrarea cu sindicatele, patronatele şi alte structuri, consultanţa acordată I.M.M.-urilor, apărarea intereselor membrilor, stimularea şi promovarea relaţiilor economice internaţionale, editarea de publicaţii de specialitate, organizarea de seminarii, târguri şi alte manifestări etc.
Conform aceluiaşi statut, C.C.I.R: organizează T.N.F.R. şi alte topuri de anvergură naţională şi internaţională. Această atribuţie, prevăzută la art. 28 lit. j) din statut, este reluată şi în Legea nr. 335/2007, în capitolul privind atribuţiile Camerei naţionale, la pct. 10.
Reclamanta a înregistrat la O.S.I.M. marca combinată „T.N.F.” nr. 71288, cu durata de protecţie începând din 20 iunie 2005, pentru clasele 16, 35, 41 şi 42.
Pe de altă parte, pârâta-reclamantă a înregistrat la O.S.I.M. marca combinată „T.N.F.P.R.” sub nr. 070373, cu durata de protecţie începând din 18 aprilie 2005, pentru clasa 35.
Curtea a mai reţinut, ca elemente de fapt relevante pentru soluţionarea cauzei, faptul că între cele două părţi s-a încheiat în 1997 un protocol de colaborare, prin care părţile îşi propun să dezvolte relaţii reciproce de colaborare în reprezentarea şi susţinerea intereselor membrilor asociaţi şi ale comunităţii româneşti de afaceri, ale întreprinzătorilor mici şi mijlocii, propunându-şi o serie de acţiuni şi activităţi în comun, fiind precizat la pct. VIII din acest document că „părţile vor colabora în organizarea topurilor naţionale, respectiv T.N.F., organizat de C.C.I.R.M.B., şi T.N.F.P.R., organizat de pârâtul C.N.I.P.P.M.M.R.”
În drept, potrivit prevederilor 45 lit. c) din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare la data introducerii cererii, „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă, după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată.”
Curtea a constatat că a reţinut corect tribunalul faptul că împrejurarea dedusă judecăţii de către reclamanta-pârâtă nu se încadrează în textul lit. c) din art. 45, nefiind incidente în cauză dispoziţiile legale menţionate. Astfel, împrejurarea invocată de reclamanta-pârâtă, respectiv aceea că pârâta-reclamantă ar organiza un eveniment similar, de natură să inducă în eroare oamenii de afaceri, prin folosirea unei denumiri de eveniment tradiţional asociată apelantei, nu se încadrează în mod formal în niciuna din ipotezele de la lit. c) (susceptibilitatea de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată.)
Ipoteza reglementată de textul menţionat are în vedere „marca deceptivă”, cu privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a produselor. Or, chiar şi în ipoteza susţinerii prin probe a celor invocate de reclamanta-pârâtă, aceasta a invocat o creare a unei confuzii sub aspectul „provenienţei” topului organizat de pârâta-reclamantă; nu se poate pune egalitate între „provenienţa geografică” reglementată de text şi provenienţa invocată de reclamanta-pârâtă, care se referă de fapt la crearea riscului de confuzie între produsele pârâtei-reclamante şi cele ale reclamantei-pârâte. Riscul de confuzie, în sine, nu este motiv legal pentru a se cere decăderea dintr-o marcă, ci motiv pentru a se cere nulitatea.
Apelanta a mai invocat faptul că organizarea acestui top, ca eveniment de premiere naţională, este o atribuţie legală a Sistemului Cameral, statornicită prin voinţa legiuitorului în Legea nr. 335/2007, cu caracter de exclusivitate.
Curtea a respins acest argument ca nefiind corespunzător dispoziţiilor legale în vigoare, cât timp forma actuală a legii nr. 335/2007 reprezentând Legea camerelor de comerţ din România prevede la lit. j) faptul că reclamanta-pârâtă organizează „T.N.F.R.” şi alte topuri de anvergură naţională şi internaţională, nereieşind exclusivitatea invocată de apelantă.
În plus, din chiar modul de redactare a propunerii legislative de modificare şi completare a Legii camerelor de comerţ nr. 335/2007, reiese, ca recunoaştere implicită de către legiuitor, faptul că atribuţia de la lit. j) nu a fost concepută ca atribuţie exclusivă a reclamantei-pârâte, cât timp se doreşte introducerea în text a sintagmei „în exclusivitate”.
Un alt argument împotriva exclusivităţii invocate de apelantă este existenţa protocolului din 1997 încheiat între părţi, care dovedeşte intenţia iniţială şi reciproc acceptată a părţilor ca cele două topuri să coexiste.
Apelanta a invocat, referitor la acest protocol, faptul că Protocolul este considerat de C.C.I.R. ca fiind caduc, întrucât entitatea denumită C.C.I.R. Bucureşti, parte în protocol, nu mai există (prin H.G. nr. 709/2005 recunoscându-se înfiinţarea C.C.I.M.B., în baza Hotărârii Adunării Generale a comercianţilor din municipiul Bucureşti, din 15 aprilie 2005). Această entitate este distinctă de C.C.I.R. Pentru ca Protocolul de colaborare încheiat în anul 1997 să poată produce efecte şi în prezent faţă de C.C.I.R., el trebuia să fie recunoscut şi însuşit de Cameră, acest fapt însă nu rezultă din textul legal invocat (H.G. nr. 709/2005) şi nici din alt înscris, aspect nereţinut de instanţă.
Curtea a respins şi acest motiv de apel, ca nefondat, faţă de aspectul că acest protocol a fost încheiat în 1997 de C.C.I.R.M.B., înfiinţată conform Decretului-Lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România.
Conform prevederilor art. 27 din Legea nr. 335/2007, C.N. (respectiv reclamanta-pârâtă din cauză) este continuatoarea de drept a C.C.I.R., reglementată prin Decretul-Lege nr. 139/1990, cu completările ulterioare.
Ca urmare a continuării personalităţii juridice, prevăzute în mod expres de lege, nu este necesară o ratificare expresă din partea reclamantei-pârâte pentru a îi fi opozabil actul juridic intitulat „Protocol”, ci aceasta este ţinută de obligaţiile născute din acest act.
În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de apelantă cu privire la soluţionarea cererii reconvenţionale, s-a invocat mai întâi inexistenţa unei fapte ilicite, susţinându-se, în esenţă, că exercitarea unui drept prevăzut de lege nu poate avea caracterul unei fapte ilicite, C.C.I.R. desfăşurând acţiuni de informare corectă a opiniei publice, iar nu de inducere în eroare a mediului de afaceri, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Pentru soluţionarea acestui motiv de apel, Curtea a reţinut că, în fapt, apelanta a transmis în data de 07 noiembrie 2008 către mass-media un comunicat de presă privind „T.N.F.P.R.”, în care a susţinut că topul organizat de reclamantă reprezintă unica premiere recunoscută în condiţiile legii, că acesta are o reprezentativitate naţională rezultată dintr-o metodologie legală aprobată, de selecţie a firmelor premiate la nivelul fiecărui judeţ, încununată cu premiile naţionale la nivelul întregii ţări, iar pârâtul are o denumire pompoasă pentru o organizaţie printre miile de organizaţii şi induce în eroare mediul de afaceri, organizând topul ilegal. Prin comunicat, s-a atras atenţia asupra unei grave confuzii intenţionat create de C.N.Î.P.M.M.R., una din sutele de asociaţii şi organizaţii apărute în România după 1989, care îşi arogă în mod repetat în ultimii ani dreptul de a organiza evenimente de premiere a agenţilor economici, ceea ce nu este decât o pură inducere în eroare a oamenilor de afaceri.
S-a mai reţinut că apelanta a transmis comunicatul de presă după ce a primit răspunsul pârâtului - reclamant, nr. 1445 din 17 octombrie 2008, la notificarea reclamantului-pârât nr. 1847 din 07 octombrie 2008, răspuns în care pârâtul menţiona emiterea de către O.S.I.M. a certificatului nr. 70373 din data de 18 aprilie 2005, cu valabilitate până în anul 2015, prin care s-a înregistrat marca pârâtului.
Curtea a reţinut că declaraţiile reclamantei au urmărit denigrarea pârâtului şi nu corespund realităţii, fiind dovedit faptul că C.N.Î.P.M.M.R. organizează în mod legal topul firmelor private din România, iar din dispoziţiile legii invocate de reclamantă nu rezultă că aceasta este singura entitate care poate organiza astfel de evenimente în România.
Or, cât timp s-a reţinut existenţa dreptului pârâtei-reclamante de a organiza topul sub denumirea înregistrată ca marcă, data înregistrării mărcii pârâtei-reclamante fiind anterioară datei înregistrării mărcii reclamantei-pârâte, afirmaţiile reclamantei-pârâte ( venind şi ulterior aducerii ei la cunoştinţă a existenţei certificatului de înregistrare a mărcii existent în favoarea pârâtei) reprezintă o faptă ilicită în condiţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
Apelanta a mai susţinut că prejudiciul nu este cert ci doar eventual, aspect recunoscut chiar de către pârâtă.
Curtea a respins şi acest motiv de apel, cu motivarea că nu trebuie făcută confuzie între prejudiciul eventual (care deci, nu este cert) şi prejudiciul moral care este cert, dar care nu poate fi evaluat prin criterii concrete, măsurabile.
Astfel, prejudiciul este dovedit prin calitatea pârâtei-reclamante de comerciant, prin aceea că fapta ilicită a reclamantei-pârâte a fost săvârşită în condiţii de publicitate prin chiar mijloacele de comunicare publică, fiind adusă atingere activităţii desfăşurate de pârâta-reclamantă.
Curtea a respins şi motivul de apel legat de inexistenţa legăturii de cauzalitate, considerând că în mod corect a reţinut tribunalul că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu ca rezultat negativ al acesteia, fiind îndeplinite cumulativ elementele răspunderii civile, art. 998 – art. 999 C. civ.
Sub aspectul vinovăţiei, Curtea a înlăturat argumentul apelantei în sensul că exercitarea de către reclamantă a unui drept conferit de lege (organizarea „T.N.F.R.” şi alte topuri de anvergură naţională şi internaţională) este incompatibilă cu vinovăţia titularului respectivului drept.
Este adevărat că exercitarea unui drept cu bună-credinţă nu poate atrage sancţiuni pentru titularul acelui drept, dar în cauza de faţă, Curtea a reţinut existenţa vinovăţiei reclamantei-pârâte sub forma culpei, aşa cum a constatat şi tribunalul, cât timp apelanta, ca urmare a corespondenţei purtate cu partea adversă, trebuia să aibă în vedere consecinţele acţiunii sale, pentru ipoteza dovedirii dreptului pârâtei-reclamante de a organiza topul respectiv.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel nu a motivat de ce nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 45 lit. c) din Legea nr. 84/1995, în condiţiile în care potrivit art. 29 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 335/2009 şi Legii nr. 39/2011 stabilesc că organizarea T.N.F.R. este atribuţia exclusivă a recurentei.
Instanţele s-au aflat într-o gravă eroare atunci când au respins cererea de încetare a desfăşurării şi organizării de către intimata-pârâtă-reclamantă a T.N.F.P.R. pe motivul existenţei protocolului încheiat în 1977, deoarece urmare a Legii nr. 335/2007, acesta nu mai produce efecte, fiind contra legii deoarece organizarea Topului este atribuţia exclusivă a recurentei.
O altă critică se referă la faptul că, în lipsa producerii unui prejudiciu în patrimoniul intimatei, corelată cu invocarea caracterului eventual al presupusului prejudiciu, condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale în temeiul dispoziţiilor art. 998 – art. 999 C. civ. nu sunt întrunite.
Se mai arată că instanţa nu a cerut intimatei nici un indiciu din care să rezulte în ce măsură drepturile şi imaginea acesteia au fost afectate, în condiţiile în care a organizat în continuare T.N.F.P.R.
Intimata, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Preliminar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la pronunţarea deciziei recurate.
Primul motiv de recurs invocă încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., text de lege ce obligă instanţa să arate în hotărârea judecătorească motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Contrar opiniei recurentei, instanţa motivează pe larg, logic şi coerent decizia prin care a validat hotărârea primei instanţe de fond cu privire la faptul că dispoziţiile art. 45 (în prezent art. 46) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice referitoare la condiţiile în care se poate dispune decăderea titularului din drepturile conferite de marcă nu sunt incidente cauzei.
Astfel, aşa cum s-a arătat şi în expunerea „rezumativă a cursului procesului, instanţa a arătat că „ ipoteza reglementată … are în vedere „marca deceptivă”, cu privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a produselor”. Se mai arată în considerente că „şi în ipoteza susţinerii prin probe a celor invocate de reclamanta-pârâtă, acesta a invocat o creare a unei confuzii sub aspectul „provenienţei” topului organizat de pârâta-reclamantă; nu se poate pune egalitate între „provenienţa geografică” reglementată de text şi provenienţa invocată de reclamanta-pârâtă care se referă la crearea riscului de confuzie între produsele pârâtei-reclamante şi cele ale reclamantei-pârâte”.
Instanţa subliniază că ipoteza susţinută de reclamantă, riscul de confuzie, nu este, în sine, „motiv legal pentru a se cere decăderea dintr-o marcă, ci motiv pentru a se cere nulitatea”.
Din cele mai sus expuse, rezultă că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele art. 6 pct. 1 din C.E.D.O., în componenţa referitoare la obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probe ale părţilor pentru a soluţiona în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii.
- Recurenta susţine că instanţa s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a respins cererea de încetare a desfăşurării şi organizării de către intimată a „T.N.F.P.R.” deoarece Protocolul încheiat în 1977 nu mai produce efecte, fiind contrară Legii nr. 335/2007, câtă vreme are exclusivitate în organizarea evenimentului.
La data formulării cererii de chemare în judecată art. 28 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 335/2007 arată că una dintre atribuţiile principale ale C.N. era aceea de a organiza „T.N.F.R. şi alte topuri de anvergură naţională şi internaţională”.
Din interpretarea gramaticală a textului de lege nu reiese caracterul de exclusivitate pretins, câtă vreme nu există sintagma „în exclusivitate”.
În mod corect instanţa a dat eficienţă juridică acordului încheiat în anul 1997 între cele două părţi din proces, din care rezultă coexistenţa celor două evenimente.
În fapt, recurenta nu combate în nici un mod argumentele instanţei de apel referitoare la faptul că reclamanta este continuatoarea de drept a C.C.I.R. conform art. 27 din Legea nr. 335/2007
Şi că, urmare a continuării personalităţii juridice, nu este necesară o ratificare expresă pentru a-i fi opozabil actul juridic intitulat „Protocol”.
- Un ultim motiv de recurs se referă la greşita admitere a cererii reconvenţionale în condiţiile lipsei faptei ilicite şi a prejudiciului patrimonial.
Recurenta confundă prejudiciul patrimonial eventual cu prejudiciul moral invocat de intimată, care este cert dar care nu poate fi evaluat prin criterii concrete, măsurabile.
Intimata societate comercială este titulara unei mărci înregistrate, în virtutea căreia a organizat evenimentul incriminat de recurentă.
Situaţia de fapt reţinută de instanţă şi necombătută de recurentă a condus la concluzia corectă, în sensul că reclamanta a săvârşit o faptă ilicită atunci când a iniţiat şi organizat acţiuni de dezinformare a mediului de afaceri, prin denigrarea evenimentului organizat de pârâtă.
Astfel, aceasta a afirmat prin comunicatul de presă transmis la 07 noiembrie 2008, că pârâtul are o denumire pompoasă pentru o organizaţie printre miile de organizaţii şi induce în eroare mediul de afaceri, organizând un top ilegal.
Afirmaţiile sunt de natură a ştirbi reputaţia, onoarea, dreptul la imagine al unei persoane juridice care a organizat legal, conform actului juridic încheiat între părţi, un eveniment.
Prin urmare, recurenta, urmare a acţiunilor sale culpabile, a adus un prejudiciu moral cert intimatei atunci când a acuzat-o de practici ilegale în organizarea şi desfăşurarea acţiunii intitulată „T.N.F.R.”.
Fiind în prezenţa unui prejudiciu moral, cuantificarea acestuia conţine şi un element de arbitrariu, aprecierea instanţei, ceea ce nu semnifică, aşa cum susţine recurenta, absenţa prejudiciului.
Înalta Curte, reţinând că dispoziţiile legii au fost corespunzător aplicate situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C.I.R. împotriva deciziei nr. 125/ A din data de 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2716/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2722/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
