ICCJ. Decizia nr. 2722/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2722/2012
Dosar nr. 136/105/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 ianuarie 2010 la Tribunalul Prahova reclamantul N.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnării politice suferite de tatăl său, N.F.V.F.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 567 din 22 aprilie 2010, a admis acţiunea formulată de reclamantul N.N. şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro, echivalentul in lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică.
Pentru a se pronunţa astfel, analizând sentinţa penală nr. 90 din 31 iulie 1958 tribunalul a constatat că tatăl reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani temniţă grea şi la 10 ani degradare civilă pentru infracţiunea prev. de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior, cât şi la pedeapsa complementară a confiscării totale a averii, iar ulterior, prin decizia nr. 88/2001 a I.C.C.J. s-a dispus achitarea acestui inculpat pentru această faptă, reţinându-se în considerentele acestei decizii că acest inculpat, în spiritul activităţii desfăşurate, a redactat un manifest cu conţinut ostil regimului social politic existent atunci în ţară, dar că din declaraţiile martorilor audiaţi atunci a rezultat că acest inculpat s-a limitat la formularea unor critici la adresa regimului şi guvernului din acea perioadă, fără însa a avea în vedere întreprinderea vreunei acţiuni în scopul schimbării, prin violenţă, a acestui regim.
Totodată, prin decizia nr. 177 din 31 ianuarie 2002 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, în conformitate cu disp. O.U.G. nr. 214/1999, s-a acordat tatălui reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, faţă de durata detenţiei, tratamentele degradante practicate în aceste cazuri, natura faptei comise, raportat la cele reţinute de I.C.C.J., faptul că între timp a survenit decesul tatălui reclamantului, la data de 6 octombrie 1958, cât şi faţă de faptul că aceste fapte au atras şi o degradare civilă a acelei persoane, cât şi membrilor de familie şi, totodată, că acestuia i s-a confiscat toată averea personală, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale de mai sus, şi în consecinţă, a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cu precizarea că nu s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, pârâtul neaducând nicio dovadă în acest sens, conform art. 129 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, cât şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
Prin decizia nr. 104 din data de 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile; a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la suma de 3000 euro; a menţinut în rest sentinţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu a procedat la o corectă dimensionare a cuantumului daunelor morale acordate, faţă de împrejurarea că acestea nu au scopul de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci de a-i procura în primul rând o satisfacţie de ordin moral, că persoana deţinută a decedat, nefiind beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral semnificativ producându-se asupra sa şi într-o măsură mai mică asupra familiei sale. În plus, de la data producerii prejudiciului a trecut o perioadă îndelungată de timp, astfel că acesta a fost atenuat prin trecerea timpului.
Cât priveşte incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, curtea de apel a reţinut că, deşi aceasta are caracter obligatoriu din momentul publicării în M. Of., în aplicarea principiului neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, acesta e aplicabilă doar litigiilor înregistrate după data publicării sale în M. Of.
Or, prezenta acţiune a fost introdusă mai înainte de această dată, astfel încât e guvernată de Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare atunci.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul N.N., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ambii invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul său, reclamantul a arătat că instanţa de apel a soluţionat apelul cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede că despăgubirile se acordă persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv, fără să se facă o distincţie între dreptul de a cere aceste despăgubiri şi implicit o ierarhizare a acestor despăgubiri în funcţie de suferinţa directă sau gradul de rudenie.
De asemenea curtea de apel a apreciat într-un mod total eronat faptul că reclamantul, fiind moştenitor al defunctului, nu a suferit în mod direct, nefiind îndreptăţit astfel la un cuantum al despăgubirilor care să ducă la repararea acestor suferinţe. Oare cum poate instanţa de apel să aprecieze suferinţa trăită de reclamant la vârsta de 14 ani (în 1954, anul arestării) când tatăl său a fost arestat în miezul nopţii de organele de securitate, iar timp de cinici ani nu a mai ştiut nimic de acesta. Ca o consecinţa a arestării, reclamantul a fost dat afară din şcoală şi nu a mai putut trăi ca un tânăr normal, fiind considerat fiu de „criminal";, iar împreună cu întreaga familie au fost daţi afară din locuinţă în mijlocul iernii, organele securităţii confiscându-le inclusiv hainele. Ulterior, la vârsta de 18 ani, reclamantul a aflat că tatăl său a murit în închisoare şi a trebuit să devină „stâlp"; al familiei, atât pentru mama sa, grav bolnavă, cât şi pentru ceilalţi patru fraţi ai săi mai mici. Ca urmare, întrebarea retorică care se poate pune este cât valorează suferinţa unui om decedat în detenţie datorită tratamentului inuman şi suferinţa familiei acestuia, lipsită de sprijin şi persecutată de organele comuniste pentru vina că se înrudeşte cu cel care a avut curajul să se opună sistemului comunist şi pentru această „crimă"; era exterminat în închisoare.
În concluzie, recurentul-reclamant a arătat că, modul în care a apreciat instanţa de apel cuantumul despăgubirilor este atât nelegal, cât şi injust, fără nicio aplecare asupra realităţilor istorice care au zguduit poporul roman în perioada regimului comunist.
Totodată, reclamantul a arătat că instanţa de apel a soluţionat apelul cu aplicarea greşită a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aşa cum rezultă din chiar titlul actului normativ aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta are ca obiect de reglementare, stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic şi/sau al unor masuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ, cu caracter de complinire, elaborat şi adoptat după aplicarea D.L. nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
De altfel, legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, si de art. 6 din C.E.D.O.
Ori, atât reclamantul cât şi membrii familiei sale nu au beneficiat în niciun mod de prevederile D.L. nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, cu excepţia acordării postmortem a Titlului de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, printr-un prim motiv de recurs a susţinut că soluţionarea apelului s-a făcut cu lipsă de procedură, fără citarea Ministerului Finanţelor Publice la sediul său din Bucureşti, str. Apolodor. În cauză a fost citat Statul român prin M.F.P. prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, la sediul din Ploieşti, str Aurel Vlaicu, deşi nu s-a solicitat instanţei stabilirea domiciliului procedural al Ministerului Finanţelor Publice la sediul D.G.F.F. Prahova.
Procedând astfel, decizia instanţei de apel este lovită de nulitate, în temeiul art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ.
Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia pârtilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul. Nerespectarea acestui principiu care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Cu privire la acordarea despăgubirilor morale, recurentul-pârât a arătat că după data pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantului şi după data promovării apelului, s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761, trei decizii ale Curţii Constituţionale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 din 21 octombrie 2010 şi respectiv, 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarate neconstituţionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. l pct. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2011, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Curtea Constituţională a stabilit în considerentele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Prin urmare, la data soluţionării apelului, ne aflăm în situaţia în care disp. Legii nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
În acest context, Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curţii Constituţionale care admit o excepţie de neconstituţionalitate sunt conform Constituţiei, de aplicare imediată şi obligatorii pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judecătorească şi produc efect erga omnes, constituind totodată, izvor de drept, în condiţiile în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
În cauza pendinte judecăţii nu se pune problema retroactivităţii legii civile, ci a aplicabilităţii legii constituţionale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.
În speţă se pune în realitate problema concurenţei dintre interesul privat al reclamantului şi cel public, general recunoscut de societate, care lipseşte de eficienţă interesul privat, în condiţiile limitării prevăzute de legea de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale, instituţie abilitată să verifice concordanţa normelor de drept cu cele ale legii fundamentale.
La data soluţionării apelului dispoziţiile textului de lege pe care reclamantul şi-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite şi-au încetat efectele juridice. Verificarea legalităţii hotărârii fondului trebuia efectuată prin prisma normei existente la data soluţionării apelului, întrucât în apel se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi în acelaşi timp executorie.
În acest context, instanţa de apel nu poate să menţină ca valide drepturi acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale la data soluţionării apelului, întrucât, intr-o astfel de situaţie, ca cea din prezenta speţă, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
Cu privire la cuantumul sumei reţinute, de asemenea de instanţa de apel ar fi trebuit să constate că, la data pronunţării deciziei, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării acestei norme ca fiind neconstituţionale.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis:
Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de pârât care aduc în discuţie efectul pe care îl are în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În acest context, instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Însă criticile formulate de pârât în primul motiv de recurs sunt nefondate şi nu vor fi primite, întrucât instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor legale privind procedura de citare a părţilor, fiind respectate în acest fel principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Astfel, cererea de apel a fost formulată de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova (în numele Statului Român), în baza mandatului de reprezentare din 14 iunie 2010, dat de minister organului său de reprezentare în teritoriu (fila 4 dosar apel).
Aşadar, pârâtul în cauză a fost legal citat prin reprezentantul său, pe care l-a desemnat, citaţiile emise în faza procesuală a apelului fiind primite sub semnătură şi ştampilă de persoana desemnată în acest scop, aşa cum rezultă din actele de procedură aflate la dosar.
Ca urmare, sub acest aspect, decizia curţii de apel nu este lovită de nulitate, nefiind încălcate prevederile art. 85 C. proc. civ., aşa încât nu sunt întrunite cerinţele art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamantul N.N., care a formulat critici ce vizează admiterea cererii de acordare a despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtului, va fi modificată decizia atacată şi va fi schimbată sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii; va fi respins recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva deciziei nr. 104 din data de 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia în parte.
Schimbă sentinţa nr. 567 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova – secţia civilă, în sensul că respinge acţiunea.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2720/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2723/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
