ICCJ. Decizia nr. 2723/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2723/2012
Dosar nr. 965/3/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1867 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă acţiunea reclamantei Ţ.T., prin care s-a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 250.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale, în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Prima instanţă a reţinut că, prin acţiune reclamanta a arătat că a fost strămutată împreună cu familia, la data de 18 iunie 1951, din zona Frontierei de vest, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu pentru faptul că erau macedoneni, restricţiile domiciliare fiindu-le ridicate prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Averea le-a fost confiscată, distrusă sau însuşită de diverşi „tovarăşi”, ştiut fiind faptul că au fost deportaţi cei mai înstăriţi, mai gospodari şi mai harnici, smulşi de la casele lor şi duşi în necunoscut, sub cerul liber. Că urmare măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea şi domiciliul obligatoriu, întreaga familie a suferit prin neajunsuri create de lipsa unei locuinţe, confort, asistenţă sanitară, hrană, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, a fost supravegheată permanent de organele Securităţii statului şi ale Miliţiei, au suferit de foame, sete, căldură sau frig şi nu aveau cu ce să se îmbrace, toate acestea în condiţiile în care Constituţiile comuniste din 1948 şi 1952 garantau libertatea cuvântului, a rasei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
Instanţa de fond a arătat că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, sunt neconstituţionale.
Ulterior, prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1360/2010, Curtea Constituţională a constatat că şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Judecătorul fondului a apreciat că solicitarea vizând acordarea daunelor pentru prejudiciul moral este nefondată, câtă vreme potrivit Hotărârii 1115/1991 emise de Comisia constituită în aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanta a beneficiat de prevederile acestui act normativ, aceleiaşi persoane fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, criticile formulate au vizând, în opinia părţii, netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei.
Prin decizia nr. 243/ C din data de 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 a statuat şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale” pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor legale anterior adoptate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost aşadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate, obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În considerarea acestor argumente, nu s-ar putea susţine că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal, după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Totodată, curtea de apel a arătat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obţină compensaţii, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea „de victimă”.
Nu poate fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia apelanta reclamantă ar fi dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, la valoarea solicitată, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Curtea de apel a reţinut sub acest aspect, că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
Din acest punct de vedere, criticile formulate de apelantă sunt nefondate, întrucât prima instanţă nu a respins pretenţiile pe ideea rămânerii cererii de chemare în judecată „fără temei legal”, ci dimpotrivă, a analizat temeinicia acestor pretenţii din perspectiva dreptului comun, arătând fără echivoc că în virtutea principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală (asumată benevol de statul român prin cadrul normativ menţionat), nu se prefigurează în speţă situaţia de suplimentare a despăgubirilor deja acordate acestei victime, în modalitatea acordării de daune morale, faţă de reclamantă fiind îndeplinită obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii conforme situaţiei de fapt.
Nu se poate susţine aşadar, că s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii (civile), deciziile Curţii Constituţionale fiind obligatorii şi pentru instanţele de judecată, urmând a fi aplicate de la data publicării lor în orice speţă pendinte care vizează textul de lege declarat neconform cu Constituţia.
Toate considerentele sus-menţionate s-au bazat pe ideea, îmbrăţişată şi de instanţa de apel, că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Or, în speţă, reclamanta a pretins acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru măsurile cu caracter administrativ de natură politică luate asupra familiei sale începând cu 18 iunie 1951, câtă vreme statul român i-a recunoscut, pe temeiul aceleiaşi situaţii de fapt, dreptul de a beneficia pe timpul vieţii de o indemnizaţie lunară, începând cu luna aprilie 1990.
Hotărârea nr. 1115/1991 emisă în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 i-a conferit în egală măsură o recunoaştere a perioadei de domiciliu obligatoriu, ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă, cu posibilitatea concretă de valorificare a ei în sistemul drepturilor de asigurări sociale.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care partea a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ale O.U.G. nr. 214/1999 (prin decizia nr. 548 din 28 februarie 2008 fiindu-i recunoscută apelantei şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă).
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele sunt acordate pe întreaga durată a vieţii beneficiarului şi conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic.
Nu va putea fi apreciată, ca întemeiată, nici apărarea potrivit cu care hotărârea de acordare a drepturilor pe Decretul-Lege nr. 118/1990 a vizat doar acoperirea unui prejudiciu material (de unde şi natura drepturilor conferite), iar nu şi a celui moral (la care se raportează prezentele pretenţii), câtă vreme sumele au fost conferite în considerarea aceleiaşi situaţii de fapt, pentru perioada în care apelanta a fost supusă, împreună cu familia sa, măsurilor administrative menţionate. Este incorectă şi apărarea legată de stabilirea cu titlu general a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri sub forma indemnizaţiei lunare, fără o analiză concretă, pentru fiecare situaţie în parte, a condiţiilor în care au operat măsurile represive şi consecinţele acestuia. Decretul-Lege nr. 118/1990 răspunde cerinţelor deduse din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), pentru că asigură nu o despăgubire unitară a victimelor, ci una raportată la perioada de deportare/dislocare cu stabilirea domiciliului obligatoriu, cuantumul indemnizaţiei, ca şi al drepturilor de natura asigurărilor sociale fiind stabilite în funcţie de acest criteriu.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost prin urmare justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, apelanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, compensaţia având finalitatea reparării prejudiciului generat prin prisma traiului inadecvat, condiţiilor ulterioare de învăţătură şi de pregătire profesională diminuate, pierderilor patrimoniale inerente, suferinţelor produse în plan psihic.
Cum în cauză nu a fost relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acţiune, în mod corect prima instanţă a respins aceste pretenţii, pentru că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere că prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
Această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională reamintind că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate, care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Invocarea de către apelanta reclamantă a lipsei unei compensaţii (proprii, precum şi pentru autoarea sa) la valoarea apreciată ca fiind rezonabilă şi justificată a daunelor morale pretinse prin prezenta acţiune nu poate fi apreciată ca justificată, raţională şi obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obţină astfel de compensaţii şi doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menţionate, prin alocarea unei părţi din buget pentru susţinerea financiară a acestui demers.
Trimiterea făcută de apelantă la jurisprudenţa Curţii Europene nu este una de natură a modifica soluţia atacată, câtă vreme instanţa europeană s-a pronunţat, în aplicarea principiului rationae temporis, doar asupra acelor situaţii de fapt care au vizat perioada de raportare a Convenţiei Europene, iar nu şi asupra celor vizate de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
De altfel, însăşi Curtea Europeană a statuat că statul beneficiază de limite extinse în a determina, prin propria legislaţie vizând repararea prejudiciilor generate de sistemul comunist sau de naţionalizările abuzive făcute anterior trecerii la un regim democratic, care sunt persoanele care intră în această categorie, care sunt condiţiile de indemnizare şi cuantumul indemnizaţiilor cuvenite.
Soluţia tribunalului nu a vizat aşadar crearea unei situaţii de discriminare, pentru că această ipoteză nu se poate raporta la existenţa unor alte decizii date de către alte instanţe în speţe fundamentate pe acelaşi temei în drept, care au avut de analizat în concret situaţia de fapt a fiecărui petent, pe baza unui probatoriu propriu.
În egală măsură, apelanta nu se poate raporta la jurisprudenţa instanţei supreme pentru situaţii de condamnare a unor persoane cu nerespectarea dispoziţiilor penale actuale, ipotezele fiind, astfel cum s-a arătat, diferite, încălcarea C.E.D.O. neputându-se aplica pentru perioada în care regimul era unul totalitar, ci doar pentru acele cazuri de încălcare a principiilor Convenţiei după ratificarea ei de către statul român.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Ţ.T., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croaţia, paragraful 81).";
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Recurenta critică soluţia din apel sub acest aspect, considerând că respingerea, ca fondată, a acţiunii nu poate fi incidentă în această lege specială şi că se impunea acordarea unei sume de bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul acesteia în toată această perioadă.
Legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
În ceea ce priveşte evitarea unei duble reparaţii, este evident valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, dar şi mai mult în ceea ce priveşte prejudiciul de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens, în temeiul şi în condiţiile normelor aplicabile.
Este clar că prin aceste reparaţii anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale e total greşită, la fel ca şi susţinerile instanţei de apel: drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc. Mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Recurenta-reclamantă a invocat şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, arătând că, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Pe de altă parte, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 (M.Of. nr. 761/15.11.2010), că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
În cauzele de faţă, Curtea Constituţională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment şi care sunt beneficiari ai indemnizaţiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, consideră reclamanta că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. şi cele din Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens se impune şi citarea cauzelor F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Prin motivele de recurs s-a susţinut şi necesitatea respectării actelor internaţionale în materie: Rezoluţia 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985.
În ceea ce priveşte dovada abuzurilor suferite de recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acţionat în numele Statului, fiind expresia autorităţii statale, consideră reclamanta că Statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar crede că sunt arhicunoscute abuzurile comise.
Dacă valorile unui om nu pot fi preţuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, si nu a se limita sa-şi motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curţii Constituţionale.
Consideră recurenta ca s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „BUN” in sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum aceasta noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strassbourg, iar respingerea acţiunii creează premizele ca S.R. să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în aceste cauze.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea C.E.D.O. şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În ceea ce priveşte invocarea art. 5 din C.E.D.O., acesta se referă la garantarea dreptului la libertate al cetăţenilor şi nu îşi găseşte incidenţa în prezenta pricină, faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii.
Reclamanta a solicitat prin motivele de recurs şi o reapreciere a cuantumului daunelor morale, însă această critică nu are legătură cu soluţiile instanţelor de fond, prin care a fost respinsă acţiunea.
Sub acest aspect, faţă de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea cererii reclamantei care vizează acordarea despăgubirilor morale şi care nu mai poate fi verificată, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
În susţinerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă reclamanta a menţionat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menţionat.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ţ.T. împotriva deciziei nr. 243/ C din data de 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2722/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2729/2012. Civil → |
|---|
