ICCJ. Decizia nr. 2801/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2801/2012
Dosar nr. 2544/98/2009
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 755/ A din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta Comuna Bărcăneşti, prin primar împotriva sentinţei civile nr. 1480/ F din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că anulează în parte dispoziţia nr. 557/2009 emisă de pârâta Comuna Bărcăneşti, prin primar. A obligat pârâta să emită dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru anexele demolate identificate prin raportul de expertiză efectuat de E.S.G., pe care l-a omologat.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, faţă de criticile formulate de apelant, că devoluţiunea este totală întrucât apelantul a suspus controlului judiciar sentinţa în întregul ei, atât sub aspectul temeiniciei, respectiv modul în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauză, cât şi asupra legalităţii, respectiv aplicarea şi interpretarea legii, din moment ce solicită, drept consecinţă a admiterii căii de atac, respingerea în tot a acţiunii. Modul în care apelantul a înţeles să-şi motiveze efectiv calea de atac promovată nu ţine de limitele efectului devolutiv al apelului. Hotărârea primei instanţe nu a fost atacată doar cu privire la anumite capete de cerere sau numai cu privire la anumite părţi din proces.
Prima instanţă şi-a motivat hotărârea exclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu ignorarea art. 20 alin. (1) din lege. Textul de lege aplicat de către instanţa de fond nu era incident în cauză deoarece din actele dosarului nu reiese situaţia premisă pentru aplicarea acestei norme juridice, aceea ca imobilul să fi fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Măsura restituirii în natură nu era în mod obiectiv posibilă, chiar pârâtul invocând în motivarea dispoziţiei faptul că notificatoarele nu au solicitat restituirea în natură şi că măsura nu este în mod expres de la aplicare.
Faţă de probele administrate în cauză în mod corect a constatat instanţa de fond calitatea contestatoarelor de persoane îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001, la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială de reparaţie, pentru anexele demolate, având în vedere că operează prezumţia legală instituită prin dispoziţiile art. 24 din lege, iar pârâta nu a administrat probe contrare.
Dispoziţia primei instanţe de obligare a entităţii învestite cu soluţionarea notificării la plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri în echivalent pentru construcţiile demolate este nelegală deoarece se încalcă dispoziţiile art. 13 lit. a) din Capitolul III al titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Întrucât dispoziţia contestată a fost emisă de apelant după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor nu se suportă direct de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a interpretat greşit motivele de apel, iar drept consecinţă a apreciat greşit că devoluţiunea este totală pentru că apelantul nu a supus controlului judiciar sentinţa în întregul ei, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi al legalităţii. Primăria a atacat sentinţa numai în ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Verbul „pot”, folosit de acest text de lege, are sensul că persoana îndreptăţită are posibilitatea de a cere restituirea în natură, nu obligaţia, dacă imobilul a fost vândut până la intrarea în vigoare a legii.
Dacă ar fi nevoită să ceară restituirea în natură şi să i se aplice prevederile art. 16 din lege, dreptul de proprietate al reclamantei ar fi în continuare lezat pentru că ar fi nevoită să aştepte încă 3-5 ani până i se va restitui în natură imobilul.
Instanţa de apel a ignorat efectele procesului-verbal din 14 noiembrie 2003 în temeiul căruia contestatoarele au devenit titularele unei valori patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
Instanţa de apel a apreciat greşit că, întrucât Dispoziţia nr. 557/2009 a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor nu se pot suporta direct de către entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Greşit s-a considerat că reclamanta nu este persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri constând în diferenţa dintre valoarea actualizată a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 10/2001 şi valoarea actuală a imobilului.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea de apel s-a solicitat schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii formulate de către reclamante. Drept urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că, în raport de criticile formulate prin cererea de apel, pârâta a dedus analizei instanţei de control judiciar nu doar netemeinicia sentinţei, ci şi nelegalitatea acesteia. Astfel, apelanta a criticat nu doar cuantumul propriu-zis al despăgubirilor, respectiv dovezile administrate pentru stabilirea acestui cuantum, dar şi faptul că a fost obligată să suporte plata despăgubirilor, de vreme ce a solicitat respingerea integrală a acţiunii. Solicitând respingerea totală a acţiunii, pârâta a pus în discuţie însuşi modul în care prima instanţă a făcut aplicarea şi interpretarea legii materiale incidentă speţei.
Aşadar, criticile formulate sub acest aspect nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamantele au solicitat atât prin notificare, cât şi prin contestaţia cu care au sesizat instanţa de judecată, acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea în natură a imobilului ce le-a fost preluat.
Recurenta nu are interes să critice soluţia instanţei de apel, sub aspectul recunoaşterii dreptului la despăgubiri, întrucât tocmai aceasta este măsura dispusă de instanţă. Trimiterea pe care o face recurenta la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, cu menţionarea că aplicarea acestui text de lege va atrage lezarea în continuare a dreptului său de proprietate este neavenită, în condiţiile în care instanţa de apel nu şi-a bazat soluţia pe acest text.
În fine, întrucât dispoziţia atacată a fost emisă în anul 2009, dacă, în raport de întregul material probator administrat, instanţa a ajuns la concluzia că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit legii speciale, nu putea obliga entitatea învestită cu soluţionarea notificării la plata în mod direct a despăgubirilor. S-a făcut astfel aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 care arată, în alin. (2), că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.
Pe cale de consecinţă, nu este întemeiată nici critica având ca obiect faptul că instanţa nu a stabilit că reclamanta are dreptul la despăgubiri constând în diferenţa dintre valoarea actualizată a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 10/2001 şi valoarea actuală a imobilului. În condiţiile art. 16 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor comunicate după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Aşadar, cuantumul despăgubirilor ce se vor cuveni reclamantei vor fi stabilite în modalitatea arătată.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.C.Ş. împotriva deciziei nr. 755/ A din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2780/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2802/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... → |
|---|
