ICCJ. Decizia nr. 2809/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2809/2012
Dosar nr. 500/30/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1774/ PI din 02 iulie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei de calitate procesuală activă şi excepţia inadmisibilităţii, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.999 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal, precum şi câte 4.999 euro, cu acelaşi titlu, pentru prejudiciul suferit de părinţii săi H.O. si H.P. (toate sumele în echivalent în lei la data plăţii efective).
Instanţa a reţinut în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cat şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv, iar reclamanta a promovat acţiunea în nume personal, cât şi ca descendentă de gradul I.
Excepţia inadmisibilităţii a fost analizată odată cu analiza pricinii pe fond.
Pe fond, s-a reţinut că situaţia reclamantei intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a) din aceeaşi lege.
Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost înlăturată neclaritatea dacă facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soţia/descendenţii de gradul I si II sau si persoanele care au fost supuse masurilor administrative, respectiv soţia/descendenţii de gradul I si II, rezultând cu evidenta faptul ca si cele din urma beneficiază de acelaşi drept de a solicita despăgubiri morale. Prin aceeaşi ordonanţă s-a stabilit expres limita maximă de cuantificare a despăgubirilor, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită, care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
S-a avut în vedere că reclamanta a beneficiat de masuri reparatorii conferite de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Cererea privind despăgubirile materiale a fost respinsă reţinându-se că se solicită compensaţii pentru bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorităţi, ceea ce exclude incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Cererea privind cheltuielile de judecată a fost respinsă deoarece nu s-a reţinut în sarcina pârâtului o culpă procesuală în sensul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 767 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile, a anulat hotărârea apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare la tribunalul Timiş.
Instanţa a reţinut că apelul declarat de către reclamantă este întemeiat, sub aspectul modului de soluţionare a petitului din acţiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă, dacă au existat bunuri confiscate şi, dacă, aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, presupune verificarea îndeplinirii condiţiei existenţei unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive şi condiţia privind restituirea bunurilor respective sau a obţinerii unor despăgubiri prin echivalent.
Aceasta înseamnă că nu poate fi respins acest petit al acţiunii introductive pe ideea de inadmisibilitate, deoarece ar viza domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ci, trebuie să se examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile legale menţionate mai sus şi pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Cu ocazia rejudecării s-a dispus ca instanţa de trimitere să facă aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358/2010, dar şi a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituţionale.
Apelul declarat de către pârât, vizând alte temeiuri juridice decât apelul reclamantei, pentru asigurarea unităţii de judecată, a fost admis.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta şi pârâtul.
Reclamanta a susţinut că despăgubirile (morale şi materiale) stabilite prin Legea nr. 221/2009 sunt măsuri reparatorii de care beneficiază atât persoanele care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative;
În ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu poate fi aplicată în speţă, pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor;
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Cu referire la cuantumul despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.
Pârâtul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a susţinut că reclamanta a arătat că nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 221/2009 nu deschide o nouă cale celor ce nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
S-a invocat totodată incidenţa deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recursurile vor fi admise pentru considerentele ce urmează;
În drept, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Condiţia prescrisă de norma procedurală nu este îndeplinită în cauză, întrucât prima instanţă în soluţionarea pretenţiei formulate de reclamantă, atât în privinţa despăgubirilor morale, cât şi a despăgubirilor materiale, a abordat fondul raportului juridic litigios, aşa cum rezultă cu prisosinţă din expunerea de motive a sentinţei.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă, dacă au existat bunuri confiscate şi, dacă, aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Prima instanţă a reţinut corect că domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, presupune verificarea îndeplinirii condiţiei existenţei unor bunuri confiscate, urmare a aplicării măsurii represive, şi condiţia privind restituirea bunurilor respective sau a obţinerii unor despăgubiri prin echivalent.
Nu a fost respins acest petit al acţiunii introductive pe ideea de inadmisibilitate, ci s-a examinat pe fond în ce măsură au fost sau nu îndeplinite condiţiile legale identificate corect ca fiind incidente, cercetare pe care instanţa de apel a refuzat în mod nelegal s-o realizeze, de altfel în privinţa ambelor categorii de despăgubiri.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, decizia recurată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta C.L.M.S. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 767 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2807/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2810/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
