ICCJ. Decizia nr. 2770/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2770/2012
Dosar nr. 10663/118/2010
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 30 august 2010 reclamantul P.D. a investit instanţa în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa cu soluţionarea acţiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 210 000 euro, pentru prejudiciul moral suferit atât de către reclamant, cât şi de către defuncţii părinţi P.V. şi P.M., ca urmare a dislocării din sat Veteranu, jud. Constanţa şi stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Izvoru Mare, jud. Constanţa, în perioada 1949-1955.
În drept, s-au invocat dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 221/2009 – art. 3, art. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. a).
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1809 din 11 noiembrie 2010, prin care a respins cererea formulată de reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul împreună cu întreaga familie a fost dislocat din satul Veteranu, judeţul Constanţa, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea Izvoru Mare, judeţul Constanţa în perioada 1949-1955.
Instanţa în soluţionarea cauzei a ţinut seama de faptul că reclamantul este beneficiarul unor drepturi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit deciziei nr. 592 din 11 iunie 2003 a Direcţiei Generale de Muncă.
În privinţa întinderii prejudiciului, instanţa a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la prejudiciu, în general, dar şi cele privitoare la prejudiciul moral, în special.
Prejudiciul invocat de către reclamant trebuie să existe şi să nu fi fost reparat încă – trebuie în acelaşi timp să-l dovedească.
În speţă, reclamantul la data dislocării avea vârsta de 3 ani şi probele administrate în cauză nu dovedesc producerea unor efecte de durată care să afecteze evoluţia reclamantului în plan profesional şi social.
După ridicarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, viaţa reclamantului şi-a urmat cursul firesc fără a se face dovada vreunor interdicţii sau vătămări ulterioare.
În raport de cele reţinute s-a apreciat că măsurile reparatorii acordate reclamantului sub forma unor prestaţii periodice sunt suficiente în raport cu suferinţa resimţită, fără a se mai impune reparaţii suplimentare cu caracter pecuniar.
În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 1809 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa a declarat apel – reclamantul P.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelantul a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere că el şi autorii săi au fost persoane persecutate politic începând cu anul 1949 şi până în anul 1989; că, timp de peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii şi până în anul 2002) nu au beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului român; de asemenea, că se impunea a se avea în vedere natura diferită a indemnizaţiei primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 – aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu; că nu au mai primit alte despăgubiri din partea Statului Român, că persecuţiile politice şi-au pus amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii acestora, că lipsa celor mai elementare condiţii de viaţă au atras suferinţe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puţin la fel de grele că şi perioada petrecută în lagăr – suferinţe fizice şi psihice.
Indemnizaţia primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este de natură a înlocui valorile de care au fost privaţi, timp de aproximativ 6 ani de zile, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, cât şi ulterior, de a atenua consecinţele ulterioare, stigmatul deportării marcându-le existenţa şi urmărindu-i până în anul 1989, precum şi ulterior, consecinţele măsurii fiind dovedite, consecinţe ce le-au afectat negativ tot restul vieţii.
Suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, din partea regimului comunist, dispreţul la care au fost supuşi, şi ulterior resimţind consecinţe nefavorabile, datorită faptului că purtau eticheta dislocării, fiind consideraţi puşcăriaşi, sentimentul de dezumanizare, de afectare a personalităţii, spaima, teama continuă, nesiguranţa, privarea de drepturi, foamea, frigul, disperarea familiei, imposibilitatea continuării şcolii, instabilitatea domiciliară datorită regimurilor politice, imposibilitatea de a se reîntoarce în Timiş, necesitatea de a o lua de la capăt, nu au fost acoperite de indemnizaţia primită începând cu anul 2002.
Dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 apreciază că nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri.
Pentru cele menţionate a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 242/ C din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de apelantul reclamant P.D. împotriva sentinţei civile nr. 1809 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 10663/118/2010, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului comunist totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
În acest context a fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege 118/1990 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, noua lege statuând însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite,,compensaţii morale’’, pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune şi în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:
1. existenţa unei fapte culpabile a unei persoane – în speţă, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;
2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;
3. legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Dacă în privinţa faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.
În speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1949-1955 a părinţilor săi, P.V. şi M., precum şi a sa din localitatea sat Veteranu, în sat Izvoru Mare, judeţul Constanţa) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În raport de toate aceste considerente s-a reţinut că, în speţă, reclamantul este fiul lui P.V. şi Maria, strămutaţi în perioada 1949-1951 şi au beneficiat - până la data decesului intervenit în anul 2009 şi respectiv 2005 - de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o indemnizaţie lunară, recunoscută vechime în muncă şi fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul avea vârsta de 3 ani, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi, în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Referitor la apelantul reclamant P.D., care a fost dislocat împreună cu părinţii săi în perioada 1949-1955, în mod corect instanţa de fond soluţionând cauza a reţinut că acesta, de 20 de ani, este beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Mai mult, este beneficiarul direct al unor despăgubiri pentru daunele morale ce i-au fost cauzate, ca urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, conform deciziei nr. 592 din 11 iunie 2003 emisă de Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială Constanţa.
Pentru daunele morale solicitate, urmare a prejudiciului suferit în perioada dislocării, reclamantul nu a făcut dovada producerii unor efecte de durată care să afecteze evoluţia sa în plan social şi profesional.
După ridicarea restricţiei domiciliare, cel în cauză la fel nu a făcut dovada vreunor interdicţii sau vătămări ulterioare.
Mai mult, prin trecerea timpului a intervenit o atenuare semnificativă a prejudiciului moral.
Măsurile reparatorii acordate apelantului, conform Decretului-lege nr. 118/1990 şi deciziei nr. 592/2003 emisă de Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială Constanţa, dovedesc faptul că Statul Român şi-a îndeplinit obligaţia reparatorie faţă de acesta, încât nu se mai justifică acordarea altor daune morale, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.
Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal a reţinut instanţa că indemnizaţia şi celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, au fost îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat părinţilor şi reclamantului prin luarea de măsuri administrative cu caracter politic.
A arătat reclamantul că autorii săi şi el însuşi, au fost persoane persecutate politic începând cu anul 1949 şi până în anul 1989, perioadă în care nu au primit nicio despăgubire din partea Statului Român, deşi Constituţia din anul 1948 garanta o protecţie deosebită pentru minori, prin măsura luată fiindu-i afectată dezvoltarea pe plan social, profesional, familial etc.
Suferinţele fizice şi psihice îndurate de acesta şi părinţii săi, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu le-au produs un evident prejudiciu moral, iar efectele măsurii administrative s-au produs şi ulterior ridicării măsurii, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 fiind evident că nu acoperă întreg prejudiciul moral cauzat.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin susţinerile formulate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 se tinde la schimbarea situaţiei de fapt în ce priveşte reţinerea existenţei prejudiciului moral şi repararea acestuia, recurentul susţinând existenţa prejudiciului şi a faptului că măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au fost îndestulătoare şi nu au acoperit integral prejudiciul moral produs acestuia şi autorilor săi, prejudiciul moral produs în perioada domiciliului obligatoriu fiind evident şi major în raport de valorile lezate, consecinţele continuând să se producă şi după ridicarea măsurii administrative.
Or, actuala structură a recursului nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare, în urma abrogării motivului de casare care permitea verificări ale situaţiei de fapt în raport de probele administrate, respectiv art. 304 pct. II al C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În consecinţă, în raport de cele stabilite în fapt de către instanţa anterioară, sub aspectul faptului că indemnizaţia şi celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, au fost îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral produs reclamantului şi autorilor acestuia, prejudiciu care a fost analizat raportat la perioada măsurii, la valorile lezate, la efectele avute asupra fiecărei persoane supuse măsurii administrative cu caracter politic, în mod corect Curtea de Apel a considerat în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza II că acţiunea este neîntemeiată.
În mod legal a reţinut instanţa că măsura administrativă cu caracter politic nu este suficientă prin ea însăşi pentru a se solicita despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii administrative, fiind necesar a se dovedi existenţa prejudiciului şi întinderea acestuia, şi nerepararea integrală prin măsurile legislative dispuse de Statul Român anterior, toate acestea fiind chestiuni de fapt care nu mai pot face obiect de analiză în recurs.
De altfel prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acţiunile fondate pe acest text de lege neavând temei juridic, deciziile Curţii Constituţionale fiind obligatorii.
Pentru aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 242 C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2766/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2775/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
