ICCJ. Decizia nr. 2882/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2882/2012
Dosar nr. 1013/91/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 338 din 13 mai 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea şi, pe cale de consecinţă, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul Legii nr. 221/2009, la plata către reclamantă a sumei de 140.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plăţii, şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele materiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 725/1951 a Tribunalului Militar Galaţi autorul reclamantei a fost condamnat la 25 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen., totodată fiindu-i confiscată şi întreaga avere.
Reclamanta a făcut dovada cu acte de stare civilă că este în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege şi că, în aceste condiţii, este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul acesteia prin condamnare, acest drept izvorând din lege, iar prin proba testimonială administrată în cauză s-a făcut dovada prejudiciului moral suferit de autorul său atât pe perioada cât a executat parte din pedeapsa aplicată, restul fiind graţiat, dar şi după eliberare, întrucât în permanenţă a existat o presiune morală asupra acestuia în sensul că era urmărit de autorităţi.
În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului tribunalul a mai reţinut că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi cerinţa proporţionalităţii cu prejudiciul moral suferit, apreciind că suma de 140.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.
În ceea ce priveşte daunele materiale, dat fiind că reclamanta nu le-a dovedit, instanţa a respins acest capăt de cerere.
Împotriva Sentinţei civile nr. 338 din 13 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta şi pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, reclamanta a susţinut că daunele morale ce i-au fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora.
Pârâtul Statul Român a susţinut, dimpotrivă, că daunele morale acordate reclamantei sunt nejustificat de mari câtă vreme nu a suportat personal o condamnare politică ci a formulat acţiunea în calitate de soţie supravieţuitoare iar, pe de altă parte, soţul ei a beneficiat şi de drepturile recunoscute prin alte acte normative.
În principal, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, iar în subsidiar a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.
Prin Decizia civilă nr. 71/A din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul civil declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus de la 140.000 euro la 14.000 euro în echivalent lei cuantumul daunelor morale acordate reclamantei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţei.
Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut că principala problemă juridică ce se ridică în speţa de faţă este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în condiţiile în care Curtea Constituţională; după ce a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, generată de opţiunea Curţii Constituţionale, există în jurisprudenţă două opinii: prima dintre acestea susţine că după data publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar şi în situaţia în care a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi cea de-a doua opinie care susţine că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speţa de faţă în considerarea următoarelor argumente:
Reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 22 martie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate.
Faţă de această împrejurare, dat fiind faptul că în speţa de faţă este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, instanţa de control a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamanta avea sau nu un ";bun"; sau, măcar, o ";speranţă legitimă";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclamă nerespectarea dreptului de proprietate că existenţa unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un ";bun"; la momentul la care se adresează, ulterior, instanţelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.
Prin urmare, a reţinut instanţa de control, atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei iniţială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziţii existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranţă legitimă a reclamantei de a-şi vedea judecată acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Această speranţă legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea chiar şi nedefinitivă.
A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În aceste condiţii, reţinând că reclamanta avea o ";speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea a predat, ca: pretenţiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a soţului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, instanţa de apel a apreciat că, raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că autorul reclamantei a beneficiat şi de drepturile recunoscute prin alte acte normative anterioare Legii nr. 221/2009, suma de 14.000 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
Reclamanta a criticat decizia atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a indica în drept vreunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. (9) C. proc. civ. şi a solicitat casarea deciziei Curţii de Apel Galaţi, iar în rejudecare să fie stabilită o suma conformă cu prevederile legii ţinând cont de condamnare, perioada executată, suferinţele psihice şi fizice îndurate de tată său, precum şi de suferinţele familiei. Criticile reclamantei au vizat cuantumul despăgubirilor acordate, care trebuie să aibă funcţie reparatorie şi trebuie reapreciate, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, la nivelul celor acordate de instanţa de fond, de 140.000 euro, respectiv 800 euro/lună de închisoare, sumă ce reprezintă un minim decent.
În susţinerea acestor pretenţii reclamanta aduce ca argument şi faptul că Legea nr. 221/2009 se află în prezent la Senat având un alt număr, respectiv, Legea nr. 175/2011, în care legiuitorul propune câte 300 euro/zi de închisoare, dar numai mult de 400.000 euro.
Recurenta consideră că suma propusă este cam exagerată, însă apreciază că 50 euro/zi de închisoare reprezintă o sumă echitabilă care ar acoperi munca prestată de un deţinut în condiţiile de detenţie din acea perioadă, perioada executată, suferinţele fizice şi psihice îndurate de acesta cât şi de familia lui.
În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale, reclamanta a susţinut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, prin urmare, decizia Curţii Constituţionale conform Constituţiei se aplică pentru viitor, neavând caracter retroactiv.
Recurentul pârât critică decizia atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a Deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) precum şi dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
S-a invocat de către recurentul pârât şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care, potrivit art. 147 din Constituţia României, este definitivă, general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală, a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor (";legea nouă va primi aplicarea imediată (...)"; - Ştefan *Rauschi Drept Civil - partea generală, pag. 28, Editura Fundaţiei Chemarea - laşi).
Întrucât, susţine recurentul-pârât, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar numai există.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nu a fost creată o instituţie juridică nouă care să prevadă că noua situaţie juridică s-a născut şi din fapte anterioare intrării sale în vigoare şi, pe cale de consecinţă, ar conduce la aplicarea legii civile vechi, ci Curtea Constituţională doar a sancţionat inconsecvenţa legiuitorului dată de multitudinea actelor normative aflate în vigoare cu caracter reparatoriu.
De asemenea, nu poate fi reţinută existenţa unei ";speranţe legitime"; deoarece dreptul la despăgubiri nu decurge din lege, din moment ce chiar instanţa de apel a reţinut existenţa unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, ce a invalidat actul normativ menţionat, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Dispoziţiile legale nu au fost anulate printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca urmare a unor operaţiuni normale, a exercitării controlului de constituţionalitate, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei (Cererea nr. 42563 din 2, decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008).
2. Decizia atacată este netemeinică şi nelegală şi din perspective faptului că instanţa de control nu a precizat criteriile care au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale reclamantei.
Or, simpla menţionare în considerentele hotărârii recurate a duratei privării de libertate, a depoziţiei martorului audiat în cauză etc., în opinia pârâtului, nu duce în mod automat şi la cuantificarea prejudiciului, fără o analiză fundamentată a fiecărui element în parte, iar instanţa de judecată, în virtutea rolului său activ, ar fi trebuit să răspundă acestor criterii.
Înalta Curte, cu privire la criticile invocate de recurentă, neîncadrate în drept, urmează a le analiza, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs prev. de art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
Astfel, examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de ambii recurenţi, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân, supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii, sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată. în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, şi contrar opiniei recurentei reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta C.M. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, faţă de momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că, textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recursul în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of., nr. 789/7.11.2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate, în cauză, de ambele părţi, vizând cuantificarea despăgubirilor morale acordate de instanţele fondului şi care ar determina, în funcţie de interesele contrarii, majorarea, respectiv, diminuarea acestora.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, împotriva Deciziei civile nr. 71/A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanta C.M., va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Vrancea împotriva Deciziei nr. 71/A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, pe care o modifică în sensul că respinge în totalitate acţiunea reclamantei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2881/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2883/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
