ICCJ. Decizia nr. 2954/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 14 decembrie 2009, reclamantul V.A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate calitatea tatălui său, V.A., de persoană condamnată politic; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 lei, reprezentând daune morale; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 70.726 euro în lei la data efectuării efective a plății, reprezentând daune materiale.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, tatăl său, defunctul V.A., a fost condamnat prin Sentința penală nr. 2368 din 30 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția a III-a penală, la 1 an și 3 luni închisoare corecțională "pentru delictul de nepredare de cote pe anul 1951", fiind considerat un "element periculos".
Prin măsura abuzivă a încarcerării, tatăl său a suferit grave prejudicii morale, mai ales că a fost stigmatizat ca fiind chiabur. La momentul condamnării, autorul său era proprietarul unui imobil compus din teren în suprafață de 2150 m.p și casă de locuit în suprafață totală de 220 m.p, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, formată din 4 camere, o sală, 2 bucătării și anexe gospodărești, care a fost confiscat abuziv de fostul regim comunist pentru neplata impozitului ca urmare a imposibilității de achitare datorată încarcerării autorului său. Ca urmare a intrării imobilului în patrimoniul autorităților, acestea au procedat la închirierea lui către diverse persoane, pentru ca în final, să fie transformat în cârciumă.
După apariția Legii fondului funciar și a Legii nr. 10/2001, a efectuat demersurile necesare în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, dar eforturile sale au fost zadarnice, astfel că până în prezent, nu a fost despăgubit.
Prin Sentința civilă nr. 1401 din 28 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, a respins celelalte solicitări ale reclamantului, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în cauză, condamnarea suferită de autorul reclamantului se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, iar în condițiile în care aceste dispoziții legale statuează că o astfel de condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, se impune respingerea primului capăt de cerere din acțiune.
în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) și alin. (11) din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a considerat că reclamantul, în calitate de succesor al tatălui său are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin condamnare.
Cu privire la daunele materiale, instanța de fond a reținut că reclamantul este îndreptățit potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și la acordarea unor astfel de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dar numai dacă bunurile respective nu i-au fost restituite în condițiile Legii nr. 10/2001.
Constatându-se că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de prima instanță că acesta nu poate apela în același timp la două legi de reparație, iar pentru recuperarea prejudiciului astfel suferit are la dispoziție calea administrativă deja aleasă - cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 - pe care este ținut să o urmeze până la epuizarea procedurilor și căilor de atac permise pentru valorificarea drepturilor sale.
Prin Decizia civilă nr. 390 A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanța a admis apelurile declarate de reclamant și de către pârât, sentința a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, soluția pronunțată de prima instanță încalcă dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) (reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001.
Din probele administrate în cauză a rezultat că notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 nu era soluționată la data pronunțării sentinței instanței de fond, situație în care instanța ar fi trebuit să constate incidența în cauză a dispozițiilor legale menționate anterior și să soluționeze pe fond cererea de despăgubiri materiale formulată de reclamant.
Neprocedând astfel și respingând această cerere doar pentru faptul că reclamantul nu poate apela simultan la două legi de reparație, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, iar prejudiciul astfel creat acestuia nu poate fi înlăturat decât prin desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță, conform art. 297 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond va avea în vedere și celelalte critici formulate de reclamant, privind daunele morale, dar și apărările formulate de pârât, în raport de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, care nu mai pot fi analizate de instanța de apel, în condițiile în care art. 297 C. proc. civ. nu permite o desființare parțială a hotărârilor.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată că în mod greșit instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare, fără a avea în vedere motivul de ordine publică reprezentat de Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale și efectele acesteia în prezenta speță, respectiv lipsirea de temei juridic a cererii de daune morale. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii.
Consideră că în mod corect prima instanță a respins cererea de acordare a daunelor materiale. Reclamantul nu putea apela simultan la două legi de reparație, mai ales că acesta deși uzase de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că trebuie să epuizeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială.
Recursul nu este fondat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea unui imobil compus din teren în suprafață de 2150 m.p și casă de locuit în suprafață totală de 220 m.p, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, formată din 4 camere, o sală, 2 bucătării și anexe gospodărești, care a fost confiscat abuziv de fostul regim comunist.
A arătat că în baza Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, însă aceasta nu fusese soluționată până la momentul formulării cererii introductive de instanță.
Acest petit a fost întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Or, în cauză, reclamantul a făcut dovada că, deși a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, fiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 nu conține prevederi privitoare la caracterul subordonabil, sau la subsidiaritatea Legii nr. 10/2001, în raport cu Legea nr. 221/2009, ci reflectă tocmai principiul neacordării unei duble reparații.
în accepțiunea corectă a acestuia, acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Textul se interpretează, în sensul că, aplicarea Legii nr. 221/2009 este prioritară, doar în ipoteza în care, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obținerea acelorași despăgubiri, nu s-a soluționat, ipoteză aplicabilă însă raportului juridic supus analizei în speță.
Prin urmare, în mod corect curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că raționamentul primei instanțe este greșit, fiind încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele ale art. 5 alin. (5) din aceeași lege, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.
Criticile formulate de pârât referitoare la incidența în speță a efectelor Deciziei nr. 1.358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu pot fi primite în această fază procesuală, având în vedere că acestea nu au constituit obiect de analiză în fața instanței de apel, sentința fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a constatat că nu a fost incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2956/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2953/2012. Civil → |
|---|
