ICCJ. Decizia nr. 2953/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 564 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 330.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect: constatarea caracterului politic al condamnării; repunerea în drepturi al reclamantului raportat la pedeapsa de 5 ani degradare civică. Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamantului suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că prin Sentința penală nr. 293 din 09 iulie 1953, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial al orașului Stalin, reclamantul R.M. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 partea a III-a C. pen., la 12 ani temniță grea și 5 ani degradare civică.
Această sentință penală a rămas definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 1598 din 18 decembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I, reclamantul executând efectiv 11 ani, 3 luni și 11 zile de închisoare, așa cum rezultă din biletul de liberare nr. 2190/1964.
S-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
în ceea ce privește petitul având ca obiect repunerea în drepturi a reclamantului, raportat la pedeapsa de 5 ani degradare civică, instanța a constatat că prin scriptul depus la dosarul cauzei, reclamantul a arătat că nu mai susține această cerere.
Fiind vorba despre o condamnare cu caracter politic de drept, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamantul este îndreptățit la a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța având în vedere consecințele deosebit de grave suferite de reclamant în plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public, în calitate de inculpat și condamnat și, astfel, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, precum și imposibilitatea de a se realiza în plan profesional.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale cuvenite reclamantului s-a ținut seama și de faptul că reclamantul este beneficiarul Decretului-lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 21 din 05 iulie 1990.
în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 226 A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârât, sentința fiind schimbată în parte, în sensul înlăturării obligației de plată a sumei de 300.000 euro, reprezentând daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței relevante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în urma deciziei date de Curtea Constituțională, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice, iar reclamantul nu avea anterior deciziei Curții Constituționale "o speranță legitimă" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dispozițiile privind acordarea cheltuielilor de judecată au fost menținute, motivat de faptul că reclamantul nu s-a aflat în culpă procesuală în momentul promovării acțiunii și raportat la poziția procesuală manifestată de pârât pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță.
Prin încheierea camerei de consiliu din data de 5 mai 2011, instanța a admis cererea pârâtului de îndreptare a dispozitivului Deciziei civile nr. 226 A din 20 aprilie 2011, în sensul că, în loc de suma de 300.000 euro, s-a menționat suma de 330.000 euro.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că prin decizia atacată nu au fost respectate limitele caracterului devolutiv al apelului, fiind încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Prin apelul introdus nu s-a adus nicio critică cu privire la îndreptățirea reclamantului la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, ci doar s-a insistat asupra faptului că s-au acordat despăgubiri într-un cuantum prea mare.
în mod greșit instanța de apel a trecut la analizarea incidenței deciziilor instanței de contencios constituțional, în condițiile în care pârâtul, până la primul termen de judecată, nu a înțeles să conteste daunele morale. Doar ulterior, printr-un punct de vedere formulat de către pârât, s-au invocat deciziile Curții Constituționale. Consideră că erau aplicabile dispozițiile art. 292 și 294 C. proc. civ.
Sentința fiind parțial atacată, susține că îndreptățirea sa de a primi despăgubiri morale a intrat în puterea lucrului judecat. Cum pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional este ulterioară sentinței de fond, acestea nu pot produce efecte pentru trecut, cu privire la dispoziții irevocabile dintr-o hotărâre judecătorească.
Așadar, prin reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă principiul neretroactivității și se creează un caz de insecuritate juridică, aducându-se atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Susține că prin aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței sale, în cauză se pot acorda daunele morale solicitate.
Pârâtul a declarat recurs, solicitând înlăturarea obligației sale de la plata cheltuielilor de judecată. Arată că decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Susține că partea căzută în pretenții, ca urmare a respingerii acțiunii este chiar reclamantul, astfel că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nelegală.
Analiza recursului declarat de reclamant
Prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, temei de drept ce a stat la baza cererii introductive de instanță formulată de reclamant.
Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Prin urmare, susținerile reclamantului în sensul că instanța de apel a analizat incidența Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, fără ca aceasta să se constituie într-o critică a apelului declarat de pârât, nu poate fi primită, având în vedere caracterul obligatoriu și de imediată aplicare a normei imperative de ordine publică.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod just instanța de apel a apreciat că se impune înlăturarea obligației pârâtului de la plata daunelor morale.
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Este adevărat că apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine publică. în acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."
La data de 8 decembrie 2010, deci după publicarea deciziilor instanței de contencios constituțional, pârâtul a depus un punct de vedere cu privire la incidența în cauză a efectelor acestora.
La data de 9 decembrie 2010, instanța de apel, din oficiu, a pus în discuția părților prezente faptul că prin Decizia nr. 1.354/2010 și Decizia nr. 1.358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională s-a constatat neconstituționalitatea art. I, pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul și-a exprimat poziția cu privire la incidența în cauză la efectele deciziilor instanței de contencios constituțional, depunând în acest sens concluzii scrise.
Efectele deciziilor de neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe rolul instanței reprezintă o problemă de ordine publică, așa încât curtea de apel o putea analiza și din oficiu, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., chiar dacă apelantul-pârât nu ar fi invocat-o. De altfel, apelantul-pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică prin motivele de apel, deoarece Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, ulterior înregistrării cererii de apel (6 iulie 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanței de apel.
Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică invocat de către pârât, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun.
Referitor la noțiunea de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).
în mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
în jurisprudența instanței europene s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Având în vedere și caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului declarat de reclamant, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
în schimb, recursul declarat de pârât este întemeiat în sensul următoarelor considerente:
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală. Or, câtă vreme a fost admis apelul declarat de pârât, iar sentința schimbată în parte în sensul respingerii capătului de cerere referitor la daunele morale, fiind astfel respinsă acțiunea reclamantului, pârâtul nu mai putea fi obligat să suporte cheltuielile de judecate efectuate de adversar în etapa fondului.
Instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu consecința vătămării procesuale a pârâtului care a fost obligat în mod eronat la cheltuieli de judecată, devenind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, recursul declarat de pârât a fost admis, iar decizia atacată s-a modificat în parte, în sensul înlăturării obligației pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2954/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2928/2012. Civil → |
|---|
