ICCJ. Decizia nr. 297/2012. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr.297/2012
Dosar nr. 1577/2/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, A.V.A.S. a solicitat în contradictoriu cu S.I.F.M. SA, ca instanţa, în principal să acorde un termen de graţie de 18 luni pentru plata voluntară a creanţei stabilită prin sentinţa comercială nr. 25 din 10 februarie 2010.
În subsidiar, a solicitat eşalonarea la plată a creanţei stabilită prin titlul executoriu sus menţionat, pe un termen de 3 luni, în rate egale anuale, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
A mai solicitat, suspendarea provizorie a executării, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (5) din OG nr. 22/2002, modificată prin OUG nr. 4/2001, până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în condiţiile alin. (4) al articolului sus menţionat. De asemenea, a mai solicitat suspendarea în continuare, a continuării procedurii de executare silită, în condiţiile art. 6 alin. (4) din OG nr. 22/2002, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de faţă.
Prin motivare, s-a arătat că prin sentinţa comercială nr. 25 din 10 februarie 2010, A.V.A.S. a fost obligată la plata sumei de 1.843.400 lei şi a sumei de 22.2550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sentinţa rămânând irevocabilă prin respingerea recursului. Prin art. 1, 2 şi 4 din OG nr. 22/2002, au fost instituite dispoziţii cu caracter imperativ, care exceptează patrimoniul A.V.A.S. de la urmărirea silită de drept comun. Imposibilitatea executării de bună voie a obligaţiei de plată, se datorează faptului că este ordonator terţiar de credite, care funcţionează cu două bugete şi datorită faptului că începând din anul 2008, la cererea păgubiţilor F.N.I. s-a dispus înfiinţarea popririi, ceea ce poate conduce la incapacitate de plată.
S.I.F.M. SA, prin întâmpinare a invocat excepţia de inadmisibilitate ca urmare a nerespectării condiţiilor de formă privind formularea cererii, în sensul neindicării numelui şi persoanelor reprezentanţilor legali, codul fiscal, contul bancar, datele de identificare ale mijloacelor de comunicare, obiectul cererii şi valoarea acestuia, temeiurile de fapt şi de drept ale cererii. A mai invocat şi excepţia de necompetenţă materială, raportat la calitatea de debitor a A.V.A.S.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 10 martie 2011, urmare precizării cererii de chemare în judecată, Curtea a calificat cererea drept contestaţie la executare şi a respins excepţia de necompetenţă materială.
La termenul de judecată din data de 21 aprilie 2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de inadmisibilitate.
Prin sentinţa comercială nr. 47 din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca rămase fără obiect cererile de suspendare a executării şi a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că A.V.A.S, deşi s-a prevalat de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din OG nr. 22/2002, nu a întreprins demersurile necesare în condiţiile art. 1, 2 şi 4 din OG nr. 22/2002 şi a formulat prezenta contestaţie la mai puţin de o lună de la data primirii somaţiei de plată, iar pe de altă parte nu a făcut dovada unui blocaj care să îi pună în dificultate activitatea.
În considerarea acestei soluţii, Curtea a apreciat netemeinicia cererii de suspendare, precum şi a cererii formulată în temeiul art. 6 alin. (5) din OG nr. 22/2002.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs, în cadrul termenului legal A.V.A.S., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 şi 304 1 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii formulată.
Criticile recurentei au constat în susţinerea că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile OUG nr. 4/2011, prin care a fost modificată OG nr. 22/2002, în sensul că această modificare legislativă a ţinut cont de dificultăţile întâmpinate până în prezent de executarea obligaţiilor de plată de către instituţiile publice. Pe de altă parte, modificarea legislativă răspunde şi exigenţelor principiului unei bune administrări a justiţiei, consacrat de art. 41 din C.D.F.U.E.
Eşalonarea plăţii şi termenele de graţie ale instituţiei debitoare, se înscriu în marja de apreciere a statului, recunoscută de Curtea Constituţională. Eşalonarea la plată, în măsura în care ar fi admisă, urmează a fi reglementată ulterior, prin încheierea unei convenţii de eşalonare, ceea ce nu contravine dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
În mod greşit, instanţa de fond, a reţinut că A.V.A.S. nu a făcut dovada lipsei de disponibilităţi băneşti, în condiţiile în care s-a susţinut că începând cu anul 2008, activitatea instituţiei a fost îngreunată.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării, A.V.A.S. a arătat că deşi a întreprins toate măsurile legale ce se impun pentru efectuarea de plăţi voluntare, cu respectarea termenului de graţie prevăzut de OG nr. 22/2002, nu şi-a putut îndeplini obligaţiile de plată de bună voie, având în vedere lipsa de disponibilităţi băneşti, fiind poprit contul A.V.A.S.
În continuare, A.V.A.S. a învederat faptul că până la data intrării în vigoare a OG nr. 22/2002, deţinea calitatea de ordonator terţiar de credite şi nu principal, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., nefiind supuse executării silite, sumele de bani care sunt supuse unei afectaţiuni speciale.
Recursul este nefondat.
Obiectul cererii de faţă este reprezentat de contestaţia la executare formulată de către A.V.A.S., generată de punerea în executare a sentinţei comerciale nr. 25 din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care se tinde la amânarea executării, prin acordarea unui termen de graţie sau prin executarea fracţională a titlului executoriu, cu suspendarea executării.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a unui termen de graţie de 18 luni şi/sau eşalonare a plăţii, pentru ca A.V.A.S. să efectueze în mod voluntar plata sumelor datorate, actul normativ reprezentat de OG nr. 22/2002, impune respectarea unei anumite conduite, stabilită prin art. 2 din OG nr. 22/2002 şi anume întreprinderea demersurilor necesare în termen de 6 luni de la primirea somaţiei de plată, în situaţia în care instituţia publică nu dispune de fondurile necesare plăţii.
Aceste dispoziţii impun stabilirea unei soluţii clare pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, pentru asigurarea unei garanţii ferme a îndeplinirii obligaţiilor de plată.
Deşi recurenta încearcă să acrediteze ideea că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile OUG nr. 4/2011, fiind eludat însuşi scopul legii, Înalta Curte constată că posibilitatea amânării sau eşalonării obligaţiei de plată este o măsură care nu poată fi dispusă decât cu respectarea prevederilor art. 1, 2 şi 4 din acelaşi act normativ.
Astfel, recurenta trebuia să prezinte, în concret situaţia de fapt care să justifice posibilitatea reală de a efectua plata, iar prezentarea popririi conturilor la solicitarea păgubiţilor F.N.I., în anul 2008, nu este de natură să justifice luarea acestei măsuri.
În consecinţă, funcţionarea eficientă a instituţiilor publice, nu poate fi analizată decât în contextul întregului act normativ reprezentat de OG nr. 22/2002 şi nu în mod necondiţionat, cum sugerează recurenta.
În ceea ce priveşte cererea privind suspendarea executării, Înalta Curte constată că argumentele recurentei au vizat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de OG nr. 22/2002 şi anume întreprinderea măsurilor legale ce se impun pentru efectuarea de plăţi voluntare şi respectarea termenului de graţie instituit de ordonanţă. Aspectele invocate a fi îndeplinite de către recurentă au constituit considerente care au fost analizate de către instanţă, fiind constatate a fi neîndeplinite de către instituţia publică, astfel încât aceste motive nu pot constitui temei pentru admiterea cererii de suspendare. Pentru admiterea acesteia, recurenta trebuia să demonstreze prejudiciul iminent care trebuia protejat în patrimoniul A.V.A.S.
Cu referire la critica prin care recurenta arată că până la data intrării în vigoare a OUG nr. 4/2011, A.V.A.S. era ordonator terţiar de credite şi nu ordonator principal de credite, instituţia funcţionând cu două bugete, astfel încât sumele din conturile A.V.A.S. nu sunt supuse executării silite prin poprire, patrimoniul fiind exceptat de la urmărirea de drept comun, Înalta Curte constată că în oricare situaţie, recurenta se supune dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din OG nr. 22/2002. Dispoziţia sus evocată, asigură recurentei sursele de finanţare pentru acoperirea creanţelor faţă de debitori, în sensul că ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia de a dispune toate măsurile care se impun, inclusiv virări de credite bugetare, care se pot face pe tot parcursul anului bugetar.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 47 din 21 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 299/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 296/2012. Civil → |
|---|
