ICCJ. Decizia nr. 294/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr.294/2012
Dosar nr. 48614/3/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta A.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 576.584,46 lei reprezentând penalităţi de întârziere datorate în temeiul art. 12.2 din contractul de lucrări nr. 84 din 17 mai 2007.
Prin sentinţa comercială nr. 738 din 21 ianuarie 2011 instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta A.S. şi a obligat pârâta la plata sumei de 576.584,46 lei penalităţi de întârziere şi la 23.765,55 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între reclamanta SC A. SA în calitate de executant şi pârâta A.S. în calitate de achizitor, s-a încheiat contractul de lucrări nr. 84 din 17 mai 2007 în aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
Conform „Clauzelor obligatorii ale contractului”, reclamanta s-a obligat să execute şi să finalizeze „Lucrări-Reabilitare sistem rutier, strada Baiulescu Ion”, iar pârâta să plătească preţul de 992.222,04 lei (8333.800,04 lei + TVA de 158.422 lei).
Durata contractului s-a stabilit la 6 luni de la primirea ordinului de începere a lucrărilor, 31 mai 2008, conform actului adiţional, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 11.781 din 9 iunie 2008 fiind semnat fără nicio obiecţiune şi atestând executarea corespunzătoare a tuturor obligaţiilor asumate contractual de reclamantă.
Potrivit art. 5.1 din convenţie, plata lucrărilor trebuia efectuată conform unui grafic agreat de părţi, iar dacă achizitorul nu onora facturile în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei convenite, acesta era obligat la penalităţi, respectiv o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,15 % din plata neefectuată, pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor (art. 12.2).
A.S. era obligată (art.18) să efectueze plăţile în termen de 30 de zile de la emiterea facturii, plăţi parţiale neputându-se efectua decât la cererea executantului şi în cel mai scurt timp posibil.
Reclamanta a emis la data de 23 iulie 2008 facturile fiscale nr. 7202394 în valoare de 94.138,46 lei şi nr. 7202393 în valoare de 896.792,74 lei, neonorate la plată de către pârâtă în termenul convenit contractual.
Conform adresei A.N.A.F. – D.G.F.P.J. Teleorman, nr. 23183 din 9 octombrie 2009 sumele de 310.722 lei şi 2.922 lei s-au achitat abia la data de18 septembrie 2009, iar potrivit extrasului de cont din 31 decembrie 2009, plata sumei de 583.148,74 lei s-a efectuat la data de 30 decembrie 2009.
Potrivit modului de calcul al penalităţilor de întârziere depus la dosar şi necontestat de pârâtă, efectuat în acord cu termenii contractului, A.S. datorează reclamantei suma de 576.584,46 lei pentru plata cu întârziere a preţului lucrărilor.
Pârâta a fost convocată şi la conciliere conform dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, însă nu a dat curs invitaţiei.
Apărările formulate prin întâmpinare nu au fost reţinute deoarece, independent de calitatea de instituţie publică a pârâtei şi de modul în care aceasta este finanţată, ea avea obligaţia, ca parte în contractul de lucrări nr. 84 din 17 mai 2007, să solicite din timp alocarea sumelor necesare, mai ales că prin Actul adiţional nr. 1 la contract s-a convenit ferm termenul de finalizare a lucrării.
Principiul pacta sunt servanda se aplică deopotrivă persoanelor juridice de drept privat ca şi celor de drept public.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta şi la plata sumei de 23.765,55 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând: 777,65 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar şi 22.982,90 lei onorariu de avocat.
Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a declarat apel pârâta A.S., solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulată de reclamanta SC A. SA.
În motivare se arată că A.S. este o instituţie publică cu buget alocat şi aprobat de către C.G.M.B., astfel că datorită situaţiei economice în care se află nu au existat fonduri alocate de către C.G.M.B. pentru efectuarea unor astfel de plăţi.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 460 – art. 476 C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată, în limitele cererii de apel, în raport de probatoriul administrat şi dispoziţiile legale aplicabile, Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Singura critică a apelantei, ce a constituit de altfel şi apărarea formulată în faţa instanţei de fond, vizează faptul că este o instituţie publică, cu buget alocat şi aprobat de către C.G.M.B., astfel încât nu-i poate fi imputabilă plata cu întârziere a sumelor, în condiţiile în care nu i-au fost alocate fondurile necesare pentru plăţile respective, astfel încât nu poate fi obligată la plata penalităţilor.
Curtea a constatat că apelanta avea cunoştinţă de faptul că este o instituţie publică cu buget alocat şi aprobat de C.G.M.B. încă de la momentul încheierii contractului, neinvocând şi respectiv nefăcând dovada că această situaţie ar fi intervenit ulterior. În consecinţă, câtă vreme apelanta nu a făcut dovada existenţei unui eveniment care nu a fost previzibil în mod normal şi care a pus-o în imposibilitate de a-şi executa obligaţia de plată, simpla împrejurare că are bugetul alocat şi aprobat de C.G.M.B. nu este exoneratoare de răspundere.
Rezultă deci că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, astfel încât, faţă de toate aceste considerente, prin Decizia comercială nr. 285 din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.S. Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă.
Cererea de recurs nu a fost încadrată în drept.
În concret, recurenta a susţinut că pârâta şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale, însă situaţia care a generat prezentul litigiu este datorată inexistenţei fondurilor alocate de către C.G.M.B. pentru efectuarea unor astfel de plăţi.
La termenul de astăzi, Înalta Curte a invocat, din oficiu, ca o chestiune prealabilă, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - 9. Or, recurenta nu numai că nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor formulate de aceasta nici nu a făcut posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute procedural de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al deciziei atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.
Nu în ultimul rând trebuie reţinut faptul că instanţa nu se poate substitui părţii pentru a imagina eventualele motive de nelegalitate, pentru că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile sunt cele care au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile stabilite de lege. Or, dispoziţiile art. 304 alin. (1) şi art. 3021 C. proc. civ., nu numai că stabilesc condiţiile promovării recursului extraordinar, ci sancţionează cu nulitatea nerespectarea lor.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi va constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă A.S. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 285/2011 din 1 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 295/2012. Civil. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 320/2012. Civil → |
|---|
