ICCJ. Decizia nr. 2995/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul N.G. în calitate de fiu al defunctului N.H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentința civilă nr. 1212 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.000 euro în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de despăgubiri morale către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, N.H. a fost strămutat împreună cu familia din localitatea Săcălaz Timiș, fixându-se domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă, regiunea Galați.
La data de 27 iulie 1955, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, restricția domiciliară a fost ridicată.
Reclamantul este moștenitorul defunctului N.H., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor nr. X din 21 octombrie 2009, aflat la dosar.
Față de cele arătate, instanța a reținut că autorul reclamantului a fost subiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
în aceste condiții, legiuitorul a prevăzut dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse, în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) din același act normativ.
Instanța a apreciat că este incontestabil faptul că, prin măsura administrativă dispusă s-a cauzat persoanei un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertatea de a-ți stabili domiciliul, ale dreptului la viață familială, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu apropiații, colegii, imposibilitatea alegerii libere a unui loc de muncă, imposibilitatea efectuării unor studii corespunzătoare, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, instanța a apreciat că suma de 2000 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de autorul reclamantului.
împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin Decizia nr. 484 A din 9 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentința tribunalului, iar pe fond, a respins acțiunea.
în pronunțarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:
Relativ la aplicarea în speță a Deciziilor Curții Constituționale 1358/2010 și 1360/2010, s-a reținut că, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 iar până la data soluționării apelului, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Faptul că acțiunea introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri.
în condițiile în care pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, Curtea apreciază că acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanță.
O astfel de soluție, nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constituțională pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care, inclusiv intimatul-reclamant sau autorul acestuia puteau beneficia, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1990, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat printr-o hotărâre definitivă, care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, acesta fiind actul normativ care se aplică pe tot parcursul procesului.
Aplicarea cu efect retroactiv a deciziei Curții Constituționale este nelegală, față de principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituția României.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, dar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății.
Totodată, potrivit art. 20 din Constituția României, dacă instanțele constată că legile interne încalcă pactele și tratatele la care România este parte, sunt obligate să facă aplicarea celor internaționale mai favorabile.
Totodată, instanța a încălcat prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, precum și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Se susține că nu există nicio dispoziție care să prevadă că decizia prin care se declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale ar avea efect retroactiv.
în ce privește dovada abuzurilor suferite, recurentul susține că statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurilor luate împotriva acestuia.
Prin Legea nr. 221/2009 s-a stabilit în favoarea recurentului un drept subiectiv, care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar respingerea acțiunii creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile pronunțate în aceste cauze.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că, având în vedere că la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legată de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte, cum greșit se pretinde.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în concluzie, față de Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 3307alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituțional și convențional.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.
Recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
în consecință, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2972/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2968/2012. Civil → |
|---|
