ICCJ. Decizia nr. 3002/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 1801 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C.G. privind obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța la plata unor despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009.
Prima instanță a avut în vedere, în raport de ansamblul probator, că tatăl reclamantei, P.G., născut la 13 decembrie 1905 în com. Cerșani, jud. Argeș, decedat în închisoare la 18 mai 1961, a fost arestat și condamnat în anul 1959 prin Sentința penală nr. 882 din 31 august 1959 a Tribunalului Militar București pentru infracțiunea de uneltire prevăzută de art. 209 C. pen.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor - sunt neconstituționale. Ulterior, prin Deciziile nr. 1358 - 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Instanța de fond a arătat că forul constituțional a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Scopul acordării de despăgubiri este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea este aceea de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii respective.
Judecătorul fondului a conchis în sensul că, deși dispozițiile legale pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, este la latitudinea reclamantei de a uza de dispozițiile celorlalte legi reparatorii în vigoare.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia nr. 239/C din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamantă, reținând următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.
Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, noua lege a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite "compensații morale" pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate (victimei) într-o situație similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
în considerarea acestor argumente, Curtea a reținut că nu se poate susține că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.
înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină compensații, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de "victimă".
Nu a fost acceptată nici susținerea potrivit căreia că reclamanta ar fi dobândit "o speranță legitimă" în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituțional.
Curtea a reținut sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant - ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Sivenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine contra Cehiei).
în consecință, susținerile potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au aplicabilitate doar pentru viitor, deși de principiu corecte prin prisma art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, nu sunt incidente în cauză câtă vreme nu se pronunțase, la data emiterii lor, o hotărâre definitivă și irevocabilă în legătură cu dreptul clamat.
Prin urmare, chiar dacă efectele acestora s-au produs de la data efectivă a publicării lor, judecătorul fondului nu le putea ignora consecințele juridice, singura critică pertinentă vizând judecarea litigiului în cursul celor 45 de zile prevăzute prin art. 147 alin. (1) și (2) din Constituție; însă, nici pe parcursul judecării căii de atac a apelului nu s-a realizat de către legiuitor modificarea actului normativ, astfel că soluția de înlăturare a aplicării legii speciale urmează a fi reținută în final ca fiind corectă.
în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui său în regimul totalitar, prin două sentințe penale succesive, acesta decedând în închisoare în mai 1961.
Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
Invocarea de către reclamantă a lipsei oricărei compensații personale la valoarea apreciată ca fiind rezonabilă și justificată a daunelor morale pretinse prin prezenta acțiune (acesta decedând înainte de anul 1989), nu pot fi apreciate ca justificate, raționale și obiective, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obțină astfel de compensații și, în particular, soțului supraviețuitor, într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menționate.
De altfel, însăși Curtea Europeană a statuat că statul beneficiază de limite extinse în a determina, prin propria legislație vizând repararea prejudiciilor generate de sistemul comunist sau de naționalizările abuzive făcute anterior trecerii la un regim democratic, care sunt persoanele care intră în această categorie, care sunt condițiile de indemnizare și cuantumul indemnizațiilor cuvenite.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are ca efect netemeinicia acțiunii.
Contrar celor reținute de instanța de apel, decizia Curții Constituționale nu era aplicabilă în speță, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, acesta fiind actul normativ care se aplică pe tot parcursul procesului.
Prin Rezoluția 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat reabilitarea persoanelor condamnate pentru fapte care, într-o societate democratică, nu au caracter penal.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de autorul său prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care recurenta-reclamantă tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel.
Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a reținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2999/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3001/2012. Civil → |
|---|
