ICCJ. Decizia nr. 2999/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, ori echivalentul în lei la cursul BNR lei/euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit cu ocazia deportării.
în motivare, reclamanta, născută G.M., a arătat că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, ea și întreaga familie au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Fetești Noi.
Cu privire la acordarea daunelor morale reclamanta a arătat că a suferit, adolescentă fiind, această măsură a deportării pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, așadar pe parcursul a aproape 5 ani de zile, deportarea marcându-i întreaga tinerețe. Condițiile de trai au fost inumane, familia reclamantei fiind nevoită să-și părăsească gospodăria, luând cu ei doar strictul necesar și aflându-se sub pază militară.
La întoarcere a găsit casa goală, fără mobilier, cu toată gospodăria răvășită, cu toată agoniseala până în momentul deportării distrusă sau confiscată.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, reclamanta solicită să se aibă în vedere că această dislocare pe nedrept i-a produs suferințe pe plan moral și social și i-a lezat demnitatea și onoarea. în subsidiar, în cazul în care se va considera că suma de 30.000 euro este prea mare, solicită să se dispună acordarea cu titlu de daune morale a unei sume de bani proporțională cu prejudiciul moral suferit.
în drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat încetarea acordării către reclamantă a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 de care beneficiază în prezent.
Prin Sentința civilă nr. 2261 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plății a sumei de 4.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta, efect al măsurii administrative abuzive aplicate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin. (3) al art. 1] precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. în aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
Or, acestea fiind spuse și având în vedere prevederile textului legal enunțat - art. 3, se constată că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, ea fiind supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative (Decizia M.A.I. nr. 200/1951) expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.
în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Tribunalul a apreciat că suma de 4000 de euro pentru suferința cauzată reclamantei reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal, cât și de antecesori.
A fost respinsă însă ca neîntemeiată cererea reconvențională privind încetarea acordării drepturilor conferite și obținute în temeiul Decretului nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, întrucât instanța a reținut că nu există un temei legal care să justifice o atare măsură, Legea nr. 221/2009 neconținând nicio reglementare în acest sens care să prohibească cumulul măsurilor reparatorii acordate prin legile speciale menționate.
împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta și pârâtul.
Prin Decizia nr. 739/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii și s-a respins apelul reclamantei.
în motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că prin Decretul-lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Convenția Europeană a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care au criticat-o pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, modificarea intervenită prin deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei nu are justificare obiectivă și rezonabilă.
Chiar Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, a constatat că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele discriminării între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de tratament juridic diferit.
Recurenta a mai invocat dispozițiile art. 14 din Convenție, precum și cele ale art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, arătând că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una din părțile unui litigiu, putând constitui un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
în adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei.
Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
Criticile recurentei-reclamante vizează ignorarea de către instanța de apel a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii și a nu se da eficiență deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea.
Problema de drept care se pune este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titular a unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate, drept pentru care înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3003/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3002/2012. Civil → |
|---|
