ICCJ. Decizia nr. 3041/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 16 martie 2010 reclamantele C.R. și R.C. au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată la plata echivalentului în lei a sumei de 800.000 euro, reprezentând daune morale, urmare a măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu a întregii familii în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința nr. 2033 din 7 septembrie 2010 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor; a admis în parte cererea reclamantelor; a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantelor suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății; a respins cererea de cheltuieli de judecată și cererea reconvențională formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a se pronunța astfel pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantele și părinții acestora au fost deportați prin Decizia nr. 200/1951 M.A.I. în perioada 1951 - 1955.
Reclamantele sunt și beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990 cu o indemnizație lunară de 900 RON.
în raport de situația de fapt stabilită în urma probelor administrate tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plății asigură o justă reparație.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând daune morale invocând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și faptul că reclamantele au primit o reparație în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Reclamantele au criticat hotărârea sub aspectul neacordării cuantumului daunelor morale solicitate prin acțiune. Au susținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, invocată de pârât în motivele de apel, le îngrădește dreptul legitim conferit de art. 998 - 999 C. civ.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 713A din 7 aprilie 2011 a respins apelul reclamantelor, a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acțiunea formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și prin urmare reclamanta nu deținea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, a reținut că reclamantele au înțeles să își valorifice pretențiile în baza Legii nr. 221/2009, care conține norme cu caracter special, iar schimbarea cadrului procesual astfel stabilit în apel nu este permisă.
împotriva deciziei date în apel au promovat recurs reclamantele încadrând criticile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltarea stufoasă a motivelor de recurs se rezumă, în esență, la următoarele critici:
O primă critică vizează faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu își găsește aplicabilitate decât pentru situațiile juridice ce se vor naște ulterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, au susținut că efectul ex nunc (pentru viitor) al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității legii civile de natură a asigura securitatea juridică, sens în care este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, aplicarea acestei decizii în cauză ar fi de natură a duce la încălcare pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nesocotirea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, art. 6, 12 din Convenție.
O altă critică privește faptul că în apel reclamantele nu au schimbat cadrul procesual prin invocarea dispoz. art. 998, 999 C. civ., ci doar l-au completat, nefiind astfel în ipoteza prevăzută de dispoz. art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Au susținut că nu poate fi invocată nici prescripția dreptului la acțiune la a solicita repararea prejudiciului moral în baza normelor de drept comun, întrucât, chiar declarată parțial neconstituțională Legea nr. 221/2009 dă expresie recunoașterii prejudiciului moral cauzat de Statul Român. Această recunoaștere realizată după împlinirea dreptului de prescripție conduce la pierderea dreptului Statului Român de a invoca prescripția dreptului material la acțiune.
Se critică și cuantumul daunelor morale acordate, în opinia reclamantelor pârâtul trebuind să repare integral prejudiciul moral suferit.
O ultimă critică vizează considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională în pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010.
înalta Curte a invocat în ședința publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au dezlegat multe din aspectele criticate prin motivele de recurs.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:
înalta Curte va înlătura critica cu privire la legalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicabilității Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în faza apelului.
Problema de drept care se pune prioritar în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, înalta Curte a dezlegat această chestiune și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimonial persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantele și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.
Totodată, pronunțând Decizia nr. 12/2001 înalta Curte a statuat că intervenția Curții Constituționale s-a făcut prin mecanismul democratic de punere de acord a reglementării interne cu legea, situație în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, pe de o parte, iar pe de altă parte nu este incidentă noțiunea de bun din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
S-a precizat în considerentele deciziei, că, atunci când intervine controlul de constituționalitate, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
Cât privește respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum s-a arătat în materia Legii nr. 221/2009 în favoarea anumitor categorii de persoane s-a născut un drept de creanță nu un drept direct izvorât din lege.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol.
S-a reținut, de asemenea, în decizia pronunțată în interesul legii că nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
însă, în situația analizată drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Prin urmare, față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., înalta Curte urmează a constata că în mod legal Curtea de Apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Nici cea de-a doua critică nu este fondată.
Susținerile reclamantelor privind obligația instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., în condițiile în care s-a constatat că prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot reprezenta un fundament juridic al cererii în despăgubiri, nu pot fi primite.
Reclamantele au invocat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată dispozițiile Legii nr. 221/2009, pretențiile le-au fost examinate ca atare de instanțele de fond, iar condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ au fost evaluate și în faza apelului, dacă nu s-ar fi constatat că acest temei de drept a încetat, urmare a deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire prin decizia recurată.
în condițiile în care reclamantele au invocat acest temei juridic al cererii, analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi).
Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantelor în sensul examinării cererii lor pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată.
Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
De altfel, dispoz. art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevăd clar că modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată se poate face la prima zi de înfățișare, iar acest termen privește judecata în primă instanță.
Față de considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., critica reclamantelor pe acest aspect nu este fondată.
Pentru considerentele anterior menționate nu prezintă relevanță și nu vor fi avute în vedere argumentele recurentelor prin care tind la a combate o eventuală excepție a prescripției dreptului material la acțiune pe temeiul dispoz. art. 998, 999 C. civ., atât timp cât instanța de apel nu a cercetat cauza din perspectiva acestui temei de drept.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la cuantificarea greșită a daunelor morale acordate.
în condițiile în care s-au declarat neconstituționale dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale prevăzute de legea specială devine inutilă, reclamantele practic nefiind îndreptățite la a mai primi daune morale.
Critica referitoare la raționamentul Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care în opinia recurentelor le îngrădește un drept legitim, nu poate fi cenzurată de înalta Curte, întrucât aceasta are doar obligația de a respecta deciziile Curții Constituționale, potrivit dispoz. art. 147 alin. (4) din Constituție.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul reclamantelor, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3045/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3035/2012. Civil → |
|---|
