ICCJ. Decizia nr. 3120/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, la data de 08 martie 2001 sub nr. 438/2001, reclamantul Z.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, anularea dispoziției din 15 ianuarie 2001 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care a fost restituit în proprietatea lui T.S., imobilul situat în București, imobil pe care reclamantul îl ocupă în calitate de chiriaș.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că nelegalitatea dispoziției de restituire este dată de faptul că prin Sentința civilă nr. 8313 din 14 iulie 1997, acțiunea în revendicare a fost respinsă. Reclamantul a mai arătat că actul administrativ îi vatămă drepturile de chiriaș în imobil și posibilitatea de a cumpăra imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Sentința civilă nr. 1040 din 15 august 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, respins prin Decizia nr. 2576 din 18 februarie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.
împotriva Sentinței civile nr. 1040 din 15 august 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamantul Z.V. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Prin Sentința civilă nr. 774 din 11 martie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cererea de revizuire a fost respinsă ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs reclamantul, recurs care a fost admis prin Decizia nr. 326 din 22 ianuarie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, prin decizia anterior menționată, a fost casată Sentința civilă nr. 774 din 1 martie 2008, a fost admisă cererea de revizuire împotriva Sentinței civile nr. 1040/2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, și a fost anulată Sentința civilă nr. 1040/2001, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă.
în considerente s-a reținut că instanțele au reținut în mod greșit că litigiul ar fi unul de contencios administrativ, raportul juridic dedus judecății având la bază un act juridic care nu este supus regimului juridic de drept administrativ.
Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 30 aprilie 2009, sub nr. 18361/3/2009.
Prin cererea formulată la data de 04 iunie 2009, în acord cu prevederile Deciziei nr. 326 din 22 ianuarie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a solicitat citarea în cauză în calitate de pârât a numitului T.S., instanța dispunând în acest fel prin încheierea de ședință de la data de 27 noiembrie 2009.
La data de 28 ianuarie 2010, reclamantul a depus o cerere întregitoare a acțiunii introductive de instanță, prin care a precizat în temeiul art. 960 C. civ., dispoziția contestată este obținută prin manopere viclene, frauduloase, în sensul că pârâtul T.S. a pretins că este unicul moștenitor testamentar al defunctei, fără a prezenta autorităților actul unilateral al revocării acestui testament.
Prin Sentința civilă nr. 580 din 29 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin primarul general și cu T.S. și a constatat nulitatea dispoziției din 15 ianuarie 2001.
împotriva sentinței primei instanțe și a încheierii de ședință din data de 05 aprilie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a formulat apel pârâtul T.S.
împotriva sentinței tribunalului a formulat apel și pârâta Primăria Municipiului București.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 251/A din 9 martie 2011, a respins, ca nefondat apelul formulat de pârâtă; a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea pentru lipsa interesului reclamantului în soluționarea acțiunii.
în considerentele deciziei s-au reținut cele ce urmează:
Criticile vizând încălcarea dispozițiilor procedurale cu referire expresă la art. 137 și 167 C. proc. civ. nu sunt întemeiate întrucât în mod corect instanța de apel a acordat, prioritar, cuvântul asupra excepției invocate și, ulterior, constatând că nu sunt solicitate probe a acordat cuvântul și asupra fondului cauzei. Curtea a constatat că apelantul a fost reprezentat de avocat ce a formulat concluzii orale și asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și asupra fondului cauzei, nerezultând din niciuna din consemnările încheierii de ședință din 02 aprilie 2001 că apelantul ar fi solicitat probe.
Nici critica formulată vizând încălcarea competenței materiale a instanței de fond prin raportare la valoarea obiectului litigiului nu este întemeiată întrucât, prin Decizia nr. 326 din 22 ianuarie 2009 înalta Curte de Casație și Justiție, în urma admiterii cererii de revizuire a Sentinței civile nr. 1040/2001, a anulat această sentință și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă, chestiunea competenței fiind soluționată astfel în mod irevocabil.
Pe de altă parte și problema timbrajului a fost corect soluționată de instanța de fond întrucât, la momentul introducerii acțiunii, aceasta a fost timbrată în mod corespunzător, potrivit legii în vigoare la acel moment, astfel că, în raport de stadiul actual al litigiului, anularea sentinței în urma admiterii cererii de revizuire, problema timbrajului nu poate fi repusă în discuție, în raport de modificările legislative intervenite pe parcursul judecării cauzei, precum și de Decizia nr. 32/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prealabil, Curtea a reținut, contrar celor susținute de apelant că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a dispoziției din 15 ianuarie 2001, dată de faptul că prin Sentința civilă nr. 8313 din 14 iulie 1997, acțiunea în revendicare a fost respinsă, această hotărâre judecătorească neavând efect translativ de proprietate, dar și cu o "cerere intitulată întregitoare" prin care intimatul reclamant a invocat drept "temei juridic al acțiunii - art. 960 C. civ. întrucât dispoziția din 15 ianuarie 2001 a primarului general (...) a fost obținută prin manopere viclene frauduloase." în susținerea acestei cereri precizatoare intimatul reclamant a arătat că numitul T.S. a pretins că este unicul moștenitor testamentar al defunctei E.M., făcând uz în acest sens de un testament inexistent.
Nu a putut fi primită critica apelantului privind încălcarea dreptului la apărare întrucât în data de 5 februarie 2001 Tribunalul a admis cererea apelantului pentru lipsă de apărare, acesta având astfel posibilitatea să ia cunoștință de toate actele dosarului, chiar dacă cererea inițială de chemare în judecată formulată în 8 martie 2001 nu i-ar fi fost comunicată.
în raport de motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, care se referă la restituirea imobilului în litigiu în baza unei dispoziții emisă de P.M.B., anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, cu mențiunea că dispoziția este emisă în executarea unei hotărâri judecătorești, Sentința civilă nr. 8313/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care nu s-a dispus restituirea în natură a acestui imobil, nefiind deci susceptibilă de executare și totodată, la motivele invocate în susținerea cererii precizatoare care arată că, persoana față de care a fost dispusă restituirea nu are calitatea de moștenitor testamentar al fostului proprietar E.M., Curtea a apreciat că se invocă drept motive de nulitate cauza ilicită și frauda la lege, astfel că nulitatea care intervine este una absolută.
în acest sens, Curtea a apreciat că nu este ținută de temeiul juridic invocat în cererea precizatoare, respectiv art. 960 C. civ., text ce are în vedere cauza de nulitate relativă a unei convenții, dolul ori, în speță nu este o convenție, ci un act juridic civil emis de primarul general ca reprezentant al Municipiului București, în vederea executării unei hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, prin Sentința civilă nr. 8313/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul T.S., în sensul că s-a constatat că imobilul ce a aparținut defunctei E.M. a rămas în patrimoniul fostului proprietar, întrucât oferta de donație a imobilului către stat nu a produs transmiterea proprietății în patrimoniul statului datorită neacceptării, neproducând deci efecte juridice și a fost respinsă acțiunea în revendicare pentru lipsa calității procesuale active integrale.
Sub acest aspect s-a reținut că din conținutul testamentului rezultă că moștenitorii defunctei E.M. sunt T.A., T.S., R.A. și S.A.
Prin Sentința civilă nr. 10043 din 6 decembrie 2002 Judecătoria sectorului 2 București a declarat deschisă succesiunea defunctei E.M. și a constatat că reclamantul T.S. este unicul moștenitor testamentar al defunctei.
Potrivit înscrisului depus în susținerea cererii de revizuire testamentul în cauză a fost revocat la data de 4 iunie 1985. în această situație, apelantul a depus la dosarul cauzei, acte de stare civilă din care rezultă că este unicul moștenitor legal al defunctei.
Raportat la considerentele arătate mai sus, Curtea a apreciat că este întemeiată critica apelantului pârât vizând lipsa interesului legitim al intimatului reclamant în formularea prezentei acțiuni.
Astfel, una din regulile consacrate de literatura de specialitate și practica judiciară este aceea că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes.
Ori, în ceea ce îl privește pe intimatul reclamant, acesta nu ar obține niciun folos practic din constatarea nulității dispoziției de restituire emisă de Primăria Municipiului București. Eventuala repunere în situația anterioară, efect al constatării nulității dispoziției, nu este de natură să-i aducă niciun folos, întrucât intimatul reclamant nu deține niciun titlu cu privire la imobilul în litigiu, contractul său de închiriere fiind expirat, iar în baza Sentinței civile nr. 3728/2004 a Judecătoriei sectorului 2 a fost chiar evacuat din imobil.
Pe de altă parte, anularea dispoziției din 15 ianuarie 2001, pe considerentul că sentința civilă în executarea căreia s-a emis nu este susceptibilă de executare, nu ar duce la reintrarea imobilului în patrimoniul unității administrative decât temporar, întrucât Sentința civilă nr. 8313/1997, a dispus în mod irevocabil în sensul că imobilul a rămas în proprietatea defunctei E.M., transferul dreptului de proprietate către stat neoperând. în aceste condiții, apelantul reclamant, de data aceasta, în calitate de moștenitor legal al defunctei E.M., în raport de constatările Sentinței civile nr. 10043/2002, în sensul că este unicul moștenitor acceptant ar putea obține restituirea imobilului.
Apelul formulat de apelanta pârâtă Primăria Municipiului București nu a fost găsit întemeiat întrucât nu este o contestație formulată împotriva unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001, care poate fi contestată în 30 de zile de la comunicare, ci într-o acțiune prin care un terț solicită să se constatate nulitatea absolută a unei dispoziții emisă de Primarul General în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, acțiune ce nu este supusă acestui termen.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, criticând decizia sub aspectul reținerii greșite a excepției lipsei interesului.
Astfel, Curtea de Apel, nu s-a conformat obiectivului de casare și anume obligația de a verifica legalitatea dispoziției emise de primar așa cum rezultă din decizia înaltei Curți de Casație și Justiție.
Apelul intimatului s-a judecat cu încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. deoarece a încuviințat alte mijloace de apărare ce nu au rezultat din dezbateri (actele de stare civilă), contrar dispozițiilor de casare prin care s-a dispus soluționarea cauzei în fond.
Cu privire la excepția lipsei de interes se arată că încălcarea legii de către primar este motiv de ordine publică și că, odată constatată lipsa de validitate a dispoziției din 15 ianuarie 2001 emisă de primarul general al municipiului București, poate solicita întoarcerea executării.
în continuare, recurentul prezintă argumentele pentru care apreciază că intimatul T.S. nu are calitatea de moștenitor testamentar al defunctei E.M., precum și cauzele ce atrag nulitatea deciziei.
Mai arată recurentul că instanța de apel a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 326 din 9 ianuarie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin care s-au stabilit limitele judecății, printre ele nefigurând și actele de stare civilă ale intimatului.
înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate și temeiurile de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
- Excepție de fond, peremtorie, dirimantă și absolută, lipsa interesului, condiție de exercitare a acțiunii civile, împiedică cercetarea fondului pricinii, în speță analiza validității deciziei emise în procedura Legii speciale de reparație nr. 10/2001 în favoarea intimatului T.S.
Drept urmare, toate criticile referitoare la aceste aspecte nu pot fi analizate în recurs față de modalitatea de soluționare a căilor devolutive de atac în sensul reținerii lipsei de interes a reclamantului în exercitarea acțiunii de față.
- Orice demers în justiție trebuie să fie util, să urmărească un "profit". Cu alte cuvinte trebuie să se sprijine pe un interes, conform dictonului francez "pas d'interét, pas d'action" (nu ai interes, nu ai acțiune).
Interesul trebuie justificat de partea care formulează cereri în procesul civil, chiar și atunci când se invocă nulitatea absolută a actului atacat.
Recurentul își motivează interesul față de împrejurarea că, odată anulată dispoziția pretins nelegală, poate solicita reintegrarea în imobil restituit pârâtului în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai că recurentul, în ipoteza repunerii în situația anterioară, nu obține niciun folos practic întrucât titlul său locativ, ce i-ar fi permis o eventuală întoarcere în spațiul deținut în imobil, a încetat, ca urmare a ajungerii contractului de închiriere la termen.
Acesta a fost și motivul pentru care s-a dispus evacuarea sa din imobil în baza Sentinței civile nr. 3728/2004 a Judecătoriei sectorului 2, hotărâre judecătorească pusă în executare conform procesului-verbal din 27 mai 2008.
- Recurentul susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, date prin Decizia nr. 326 din 9 ianuarie 2009.
Critica este vădit nefondată întrucât prin decizia de casare s-a statuat doar asupra naturii civile a acțiunii formulate de reclamant ceea ce a condus la stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a tribunalului.
Astfel, instanța de contencios a statuat că actul juridic în litigiu nu reprezintă o manifestare unilaterală de voință, care să fi fost emis în regim de putere publică, în vederea executării legii sau a executării concrete a legii, pentru a avea natura juridică a unui act administrativ.
Drept urmare, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ce obligă instanța de trimitere să respecte dezlegarea dată în drept de instanța de recurs, au fost pe deplin respectate, întrucât litigiul a fost soluționat de instanța civilă în contradictoriu și cu beneficiarul actului, intimatul T.S.
înalta Curte de Casație și Justiție, pentru cele ce preced, a respins recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3121/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3118/2012. Civil → |
|---|
