ICCJ. Decizia nr. 3075/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin Sentința civilă nr. 1298 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului B.E.Ș.D., a admis în parte acțiunea acestuia și a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească echivalentul în lei a sumei de 3500 euro, pentru prejudiciul moral propriu, a sumei de 3000 euro pentru prejudiciul suferit de ascendentul său de gradul I B.N., a aceleiași sume pentru ascendentul de gr. I C.E., a sumei de 2500 euro pentru cel suferit de ascendentul său de gr. I C.I. și a sumei de 2500 euro pentru prejudiciul moral al ascendentului său de gr. II, C.M.

A respins restul pretențiilor precum și cererea reconvențională a pârâtului pentru sistarea plății compensațiilor bănești în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

A obligat pârâtul la plata sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul este fiul defuncților B.N. și C.E. și descendent de gradul II al defuncților C.I. și C.M. (fapt probat cu actele de stare civilă depuse în copie la dosar).

Conform adreselor B-267 din 23 noiembrie 2000 și B-321 din 30 noiembrie 2000 ale Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare, reclamantul, împreună cu părinții și bunicii anterior menționați au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Checea, jud. Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă; prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menționate li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului, motivată prin aceea că nu a dovedit că este singura persoană care ar avea calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunii în despăgubire, după decesul antecesorilor săi, arătând totodată că și descendenții defunctei surori ai reclamantului pot solicita aceleași drepturi ca și reclamantul după părinții acestuia.

Tribunalul a respins această excepție potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reținând că, prin precizările făcute la termenul de judecată din 15 octombrie 2010 reclamantul a arătat că este singura persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alți descendenți sau soț supraviețuitor după cei deportați; pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 nu condiționează dreptul la obținerea despăgubirilor de promovarea acțiunii de către toate persoanele îndreptățite împreună.

Totodată, a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de antecesorii săi, câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

în stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic și social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.

în speță, reclamantul beneficiază de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, după cum rezultă din hotărârea Comisiei Județene Timiș pentru Aplicarea Prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Bunicii și mama reclamantului nu au beneficiat însă de drepturile bănești conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, decedând anterior intrării în vigoare a acestuia, iar în privința tatălui său, reclamantul a arătat că acesta a decedat la data de 13 ianuarie 1991, cu doar câteva zile înainte de a se pronunța în privința sa Hotărârea nr. 118937 din 24 ianuarie 1991 emisă de către Comisia Județeană Timiș pentru Aplicarea Prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

în evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația reclamantului și a antecesorilor lui la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul, solicitând schimbarea sentinței, reclamantul în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor sale pentru daunele morale (nefiind contestată dispoziția de respingere a celor pentru daune materiale), iar pârâtul în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Reclamantul a motivat apelul susținând că stabilirea criteriilor de evaluare a prejudiciului și de acordare a despăgubirilor este atributul suveran al judecătorului, că acestea din urmă au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamant și de a-l repune, pe cât posibil în condițiile de viață avute anterior producerii faptului prejudiciabil, că răspunderea civilă delictuală a statului este angajată potrivit art. 998 - 999 C. civ., după cum aceeași obligație de dezdăunare îi revine și în baza art. 52 alin. (3) teza I din Constituție și a art. 504 și urm. C. proc. civ. și că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată după data pronunțării sentinței) care a condus la dispariția temeiului juridic principal al acțiunii [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009], nu are caracter retroactiv, asupra cauzelor soluționate la fond ci doar pentru viitor, ceea ce face ca ea să nu aibă incidență în cauza de față.

în condițiile dovedite ale existenței unei măsuri administrative cu caracter politic dispuse împotriva reclamantului, părinților și bunicilor săi, statul este dator să răspundă material conform art. 998 și urm. C. civ. iar recunoașterea acestei responsabilități prin adoptarea Legii nr. 221/2009 înseamnă că acesta a renunțat tacit la invocarea prescripției acțiunii reclamantului.

în drept au fost invocate dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1838 și 1939 din același cod, art. 504 și urm. C. proc. civ., art. 52 din Constituție și art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în susținerea afirmațiilor au fost depuse hotărâri în materie din jurisprudența instanțelor naționale.

Pârâtul și-a motivat apelul prin aceea că reclamantul nu justifică calitate procesuală activă nici în nume propriu, nici în numele ascendenților săi care au fost supuși măsurii deportării în Bărăgan deoarece, potrivit art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009 doar condamnările cu caracter politic pot da naștere dreptului la despăgubiri, nu și măsurile administrative cu caracter politic cum este cea în discuție.

Pe fond, s-a susținut că acțiunea reclamantului este lipsită de temei legal întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - care-și produce efecte și asupra cauzelor în curs de judecată ca cea de față - au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care s-a întemeiat această acțiune.

S-a mai susținut și că rațiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză ci într-un remediu echitabil și rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 794 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul B.E.Ș.D. împotriva Sentinței civile nr. 2898 din 29 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active proprii și derivate a reclamantului, instanța de apel a constatat că este neîntemeiată întrucât textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lămuritor în această privință în sensul că de despăgubirile prevăzute de lege beneficiază atât persoana direct supusă faptului prejudiciabil (pe care legea îl nominalizează, în egală măsură, ca fiind atât condamnarea cu caracter politic cât și măsura administrativă cu caracter politic - ca cea în discuție în prezentul dosar) cât și descendenții acestuia până la gradul II inclusiv.

Referitor la susținerile reclamantului privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice dedusă din art. 998 și urm. C. civ. sau/și din art. 504 și urm. C. proc. civ., curtea a reținut că sunt temeiuri noi, invocate pentru prima dată în apel și care, din această cauză, sunt inadmisibil de examinat conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea a constatat că limitele învestirii instanței de fond prin invocarea expresă a art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 au creat cadrul special al procesului, ale cărui reguli trebuie urmate și în căile de atac, nefiind posibilă substituirea lui direct în apel printr-o acțiune de drept comun (conform art. 998 și urm. C. civ.) sau printr-o altă acțiune specială (conform art. 504 C. proc. civ.).

Prin urmare, fondul pretențiilor, și controlul judiciar al sentinței trebuie făcut doar în raport cu temeiul de drept care a servit declanșării procesului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a susținut că măsura deportării în Bărăgan a familiei sale este o măsură administrativă cu caracter politic ale cărei efecte se impun a fi reparate prin admiterea integrală a acțiunii în despăgubiri pentru daune morale, în timp ce pârâtul, fără a nega existența și consecințele acestei măsuri, a solicitat să fie respinse aceste pretenții întrucât nu mai subzistă temeiul legal pentru acordarea lor, ca urmare a unei schimbări legislative intervenite în cursul procesului, iar Curtea a constatat că această solicitare este întemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Instanța de apel a conchis că argumentele expuse, care au condus la concluzia respingerii acțiunii reclamantului se opun, pe cale de consecință, admiterii apelului său și majorării despăgubirilor stabilite de instanța de fond.

împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul B.E.Ș.D., solicitând modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, au solicitat instanței să dispună:

1. obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500,000 euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat împotriva reclamanților și a familiei lor în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,

2. obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei 30,000 euro, reprezentând daune materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut următoarele:

I. Efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Acțiunea reclamanților a fost declanșată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data învestirii instanței.

O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor constituționale. Așadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Din economia prevederilor art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată rezultă că efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).

Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională. Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.

în speță, temeiul juridic al acțiunii deduse judecății a fost declarat neconstituțional în timp ce cauza se afla în curs de soluționare, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010. în termenul de 45 de zile prevăzut de lege fundamentală, puterea legislativă nu a acționat în vederea respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

într-o atare situație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză.

Față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumția de neconstituționalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată.

Prin urmare, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale și nu poate produce efecte asupra speței de față, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curții Constituționale.

II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României

Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Instanța apreciază că, în urma încetării efectelor textului de lege prin adoptarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, reclamanții nu mai au o speranță legitimă de a dobândi compensații.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speță, instanța europeană a sintetizat și clarificat jurisprudența sa privitoare la noțiunea de speranță legitimă ca valoare patrimonială și deci ca bun, în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun, totuși, Curtea a admis că, prin excepție, art. 1 din Primul Protocolul garantează speranța legitimă de a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, în speță o creanță în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparține categoriei juridice de creanță, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiții.

Prin urmare, atât timp cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, observăm că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia (Decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, Decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 și Decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunțate de instanța supremă).

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și însăși noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un anumit litigiu. într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanților garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat.

în ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat".

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

în acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

în același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

în consecință, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.

în fața primei instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. în fața instanței de apel, s-au menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, am indicat prevederile art. 998,art. 999,art. 1838,art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție.

Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidentă deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.

Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne același.

IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 și raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoașteri ale Statului Român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic. Consecința recunoașterii responsabilității Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.

în cauza de față, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunțat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951.

V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Despăgubirile morale acordate prin sentința civilă atacată nu oferă satisfacția reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanților a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman.

Conform prevederilor art. 998 - 999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. întrucât în cauza de față, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei noastre.

Potrivit art. 998 C. civ. "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.

Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial cât și nepatrimonial.

Nu există deci niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de Codul civil, lucru susținut atât de doctrina juridică dar și de practica judiciară.

în cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile întreprinse de stat în baza Deciziei nr. 200/1951.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare" iar conform dispozițiilor art. 504 alin. (2) din C. proc. pen. "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".

Se impune a fi reținut faptul că în Constituția din 1991 s-a prevăzut în mod expres, în art. 48 alin. (3), că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele penale. în acest mod, dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite în urma erorilor judiciare a devenit un drept constituțional fundamental.

în prezent însă, Constituția României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesați indiferent de natura procedurii urmate.

Prin noul text constituțional, ca urmare a revizuirii a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanția constituțională.

Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen. se observă că are dreptul la repararea pagubei și persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Potrivit prevederilor înscrise în același articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situația generatoare de daune, adică condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost de rea-credință, de neglijența gravă, sau de eroare în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislația română au fost adoptate și unele acte normative particulare prin care s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.

Din rândul acestor acte normative face parte și Decretul-lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri.

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. în condițiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat.

Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.

Natura juridică a daunelor morale solicitate prin prezenta acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin prezenta acțiune, după cum s-a văzut mai sus, solicităm obligarea Statului Român la plata daunelor morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat împotriva noastră și familiei noastre în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.

Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană.

Indemnizațiile lunare reglementate de art. 4 și art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv drepturi de securitate socială, acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuțiilor politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate, iar ulterior au fost discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora și ale familiei lor, perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist.

Indemnizațiile prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensații bănești pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor județene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister. Plata acestor indemnizații se efectuează de către casele județene de pensii.

în schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.

Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1944, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.

Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanților avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte casnice, unelte agricole.

Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanței reprezintă așadar o adăugare la lege și o greșită interpretare a acesteia.

în drept, recurentul-reclamant a invocat art. 299,art. 304 pct. 9 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998,art. 999,art. 1838,art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2,art. 3,art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009,art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 3307C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 3307C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamant prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivității legii.

Aplicarea dispozițiilor art. 329 - 3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților cetățenești.

în ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

în concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Or, în cauză, reclamantul nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților cetățenești.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998,art. 999,art. 1838,art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

în sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual.

în cauză, instanța de fond corect a aplicat principiul disponibilității, respectând dispozițiile art. 129 alin 5 C. proc. civ., având în vedere situația de fapt și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

La rândul său, instanța de apel, referitor la acest aspect, corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanți a altor temeiuri juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce contravine art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susținerile recurentului-reclamant în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010.

Referitor la daunele materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, corect instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 îndrituiește doar la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie care se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, a fost pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

← ICCJ. Decizia nr. 3082/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3081/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3075/2012. Civil