ICCJ. Decizia nr. 3082/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 25 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții B.J. și B.D. au solicitat recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii judecătorești de distribuire parțială pronunțată de Tribunalul pentru succesiuni și tutele a statului Vermont, Districtul Chittenden, extras nr. 31001, S.U.A.
Prin Sentința civilă nr. 711 din 9 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea.
Această sentință a fost desființată în apel, prin Decizia civilă nr. 327/2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, ca urmare a necitării în cauză de către prima instanță, în calitate de pârât, a lui N.G.S.B. Decizia menționată nu a fost recurată.
în rejudecare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 976/2010, a admis cererea și a recunoscut pe teritoriul României hotărârea judecătorească pronunțată în S.U.A.
în motivarea acestei soluții, prima instanță de fond a apreciat că hotărâre judecătorească a instanței străine constituie act jurisdicțional în sensul art. 165 din Legea nr. 105/1992, că aceasta este definitivă conform legii statului în care a fost pronunțată, întrucât împotriva acesteia nu s-a exercitat nicio cale de atac, în termenul legal, beneficiarii hotărârii neavând interes în acest sens, iar pârâtul, legatar universal, deși a fost citat în cursul procedurii și i s-a comunicat hotărârea, nu a înțeles să o conteste în termen.
Prin Decizia civilă nr. 71A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul N.G.S.B., reținând, în esență, următoarele:
Prima critică privește greșita apreciere de către prima instanță a legalității procedurii desfășurate în fața Tribunalului Statului Vermont din S.U.A., apelantul pârât susținând că nu a avut calitatea de parte în litigiu, că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu i-a menționat numele și nici nu i-a fost comunicată.
Or, aceste chestiuni au fost dezlegate cu caracter irevocabil prin Decizia civilă nr. 327A din 25 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pronunțată în primul ciclu procesual în prezenta cauză, devenită irevocabilă prin nerecurare, care a statuat că apelantul pârât din cauza de față a fost citat în calitate de parte în procesul finalizat în S.U.A., iar hotărârea i-a fost comunicată, fără ca acesta să formuleze recurs.
Instanța de apel a examinat astfel aspectul în litigiu și a conchis în sensul arătat, iar apelantul pârât N.G.S.B. nu a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 327/2009, pentru a combate cele reținute de Curtea de Apel, astfel încât statuarea instanței a intrat în puterea lucrului judecat.
în consecință, în mod corect a reținut tribunalul că problema legalității procedurii desfășurate în fața instanței străine nu mai poate fi examinată în acest stadiu al procedurii de recunoaștere, criticile apelantului pârât legate de aceste aspecte fiind astfel nefondate.
A mai reținut curtea (deși nu acesta este argumentul determinant, ci acela expus mai sus), că, deși a susținut prin apel împrejurarea că adresa la care se pretinde a i se fi făcut comunicarea hotărârii, în Paris, Franța nu este adresa sa, apelantul pârât nu a arătat prin actele depuse la dosar care ar fi fost la acel moment domiciliul sau reședința sa și nu a administrat niciun mijloc de dovadă cu privire la această împrejurare de fapt.
Prin prisma acestei constatări, în sensul că apelantului pârât i-a fost comunicată hotărârea a cărei recunoaștere se solicită în cauza de față, în mod temeinic a considerat tribunalul că susținerile referitoare la întinderea și valabilitatea legatului al căror beneficiari sunt reclamanții intimați puteau fi valorificate exclusiv în căile de atac prevăzute de legea străină pentru hotărârea în discuție, căi de atac de care apelantul pârât nu s-a prevalat.
Cu privire la omisiunea primei instanțe de a examina două hotărâri penale invocate de apelantul pârât și care ar privi demersurile inițiate de reclamanții intimați din speță în scopul anulării certificatului de moștenitor emis în beneficiul apelantului, curtea constată că aceste înscrisuri nu prezentau relevanță în procedura pendinte, care nu permite examinarea de către instanța română a temeiniciei hotărârii instanței străine, ci exclusiv a cerințelor formale prevăzute de Legea nr. 105/1992, menționate pe larg în hotărârea apelată.
Or, chestiunea valabilității legatului cu titlu particular al cărui beneficiar este apelantul pârât excede limitelor între care se circumscrie competența instanței învestită cu cererea de recunoaștere a efectelor hotărârii străine.
împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul pârât N.G.S.B. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel a soluționat apelul cu încălcarea flagrantă a dreptului său la apărare - avocatul V.Ș. fiind în imposibilitate de prezentare la proces - fapt dovedit cu toate actele de la dosar, iar cererea de "repunere pe rol a cauzei și soluționarea ei cu prezența tuturor părților" a fost total ignorată de instanță.
Instanța le apel evită a analiza și verifica motivele de apel, limitându-se la a copia sentința de fond cu toate greșelile și inexactitățile ei, prin raportare la puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 327/2009.
Eronat se reține în decizia recurată că apelantul pârât din cauza de față a fost citat în calitate de parte în procesul finalizat în S.U.A., iar hotărârea i-a fost comunicată, fără ca acesta să formuleze apel, deși s-a dovedit cu actele de la dosar depuse de soții B., că recurentul a aflat de această hotărâre a Tribunalului Vermont - abia când, la Judecătoria sectorului 5, soții B. l-au chemat în judecată pe N.G.S.B. pentru anularea certificatului de moștenitor, obținut în România, ca succesor universal testamentar a lui S.P.
Principalul argument invocat în primul motiv de apel este faptul neintroducerii în proces, al necitării pe tot parcursul acestuia a executorului testamentar american, D.B., căruia nu i-a fost necomunicată nici hotărârea.
Legea americană statuează necesitatea unei dovezi din care să rezulte clar că citația sau comunicarea respectivă a ajuns efectiv în mâna destinatarului.
Recurentul nu este în culpă pentru neatacarea în S.U.A. a acestei hotărâri, astfel încât în mod greșit instanța a considerat că recurentul nu a făcut recurs contra hotărârii din Vermont.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a reținut, în considerarea nedeclarării căii de atac a recursului, existența puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 327/2009 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub aspectul analizării de către instanța de apel, în primul ciclu procesual, a procedurii de judecată desfășurată în fața instanței americane.
Această apreciere este greșită, deoarece prin Decizia civilă nr. 327/2009 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare deoarece prima instanță s-a pronunțat în lipsa pârâtului N.G.S.B., care nu a fost citat în cauză.
în acest context, înalta Curte apreciază că instanța de apel, chiar în analiza calității procesual active a apelantului N.G.S.B., nu putea să dea nicio dezlegare asupra aspectelor de fond ale cauzei, cât timp constatase că judecata nu se realizase într-un cadrul procesual corect stabilit, astfel încât considerentele hotărârii exced dispozitivului, chiar dacă prin dispozitiv prima instanță de fond s-a pronunțat și asupra excepției calității procesual active.
împotriva acestei decizii, nelegală sub aspectul mai sus arătat, pârâtul N.G.S.B. nu avea interes să formuleze apel, deoarece soluția îi era favorabilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare în contradictoriu cu această parte, sub toate aspectele, rejudecarea realizându-se în acest mod, astfel cum reiese din Sentința civilă nr. 976/2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Cu toate acestea, instanța de apel a făcut o motivare contradictorie, reținând, pe de o parte, existența puterii de lucru judecat, iar, pe de altă parte, realizând și o motivare subsidiară pe aceleași aspecte asupra cărora a apreciat că există putere de lucru judecat.
Astfel fiind, înalta Curte apreciază că nu a avut loc o motivare corespunzătoare a apelului, deoarece nu este clar dacă instanța de apel a înțeles să analizeze criticile din apel sau a înlăturat analizarea acestora ca urmare a reținerii existenței puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 327/2009 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.
în această situație, apare ca fondată critica privind motivarea în mod contradictoriu a deciziei recurate, care face imposibil controlul de legalitate, argumentarea realizată de către instanța de apel, datorită caracterului său neclar, echivalând cu necercetarea fondului, ceea ce atrage sancțiunea prevăzută de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul căruia recursul urmează a fi admis, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel.
în raport de această dezlegare dată prezentului recurs, înalta Curte consideră că nu se mai impune analizarea celorlalte critici care privesc aspectele referitoare la legalitatea procedurii de obținere a hotărârii judecătorești a cărei recunoaștere se solicită în prezenta cauză, acestea urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării. De asemenea, criticile privind nerespectarea dreptului la apărare al recurentului, au rămas fără obiect, prin casarea deciziei cu privire la care se invocă această încălcare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3116/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3075/2012. Civil → |
|---|
