ICCJ. Decizia nr. 3144/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 2934/30 din 24 martie 2008, reclamantele F.C., F.I. și F.H.E. au chemat în judecată pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, solicitând instanței obligarea pârâtului Primarul Municipiului Timișoara să emită dispoziția de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, str. S.O.I., să constate trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea Statului Român; să dispună restituirea în natură a imobilului și rectificarea C.F. nr. AA Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și restabilirii situației anterioare, urmată de înscrierea dreptului lor de proprietate, în calitate de moștenitoare ale proprietarei tabulare.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 2636/30 din 29 aprilie 2009, reclamantele F.C., F.I. și F.H.E. au chemat în judecată pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, solicitând instanței anularea dispoziției din 31 martie 2009, emisă de pârât.
Prin încheierea din 24 noiembrie 2009, Tribunalul Timiș a dispus conexarea.
în cursul procesului, a decedat reclamanta F.I., moștenitoarele acesteia fiind celelalte două reclamante.
Prin Sentința civilă nr. 2373 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată și precizată, de reclamantele F.C., F.H.E. și F.I., pentru aceasta din urmă, decedată, continuată de reclamantele F.C. și F.H.E., împotriva pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara.
A constatat că imobilul, înscris, inițial, în C.F. nr. AA Timișoara, nr. top W, casă și curte în suprafață de 1103 mp, proprietatea lui F.Ș., autorul reclamantelor, a trecut abuziv în proprietatea statului.
A dispus acordarea de despăgubiri bănești de 1.575.128,5 RON, pentru fiecare reclamantă.
A admis acțiunea conexată, înregistrată sub nr. 2636/30/2009, formulată de aceleași reclamante împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timișoara și a anulat dispoziția din 31 martie 2009.
A respins cererile pentru restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, str. S.O.I., jud. Timiș și pentru rectificarea cărții funciare.
A obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara la plata către fiecare reclamantă a sumei de 750 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin notificarea din 11 februarie 2002, reclamantele F.C., F.H.E., F.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, str. S.O.I., ce constă în casă și teren aferent, în suprafață de 1103 mp, înscris în C.F. nr. AA Timișoara.
Din fișa terenului depusă la dosar, cărțile funciare depuse în forma actualizată și din raportul de expertiză în specialitatea topografie, rezultă că imobilul înscris în C.F. nr. AA Timișoara a fost dezmembrat, parcelele rezultate fiind transcrise în C.F. nr. AB și în C.F. nr. AC Timișoara, în prezent, fiind ocupate de construcții, rețele de utilități subterane și supraterane, garaje, dintre care unele înscrise în cartea funciară.
Prin dispoziția din 31 martie 2009, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, s-a respins notificarea menționată, întrucât reclamantele nu au depus actele solicitate, prin adresă, de unitatea deținătoare.
Tribunalul a constatat însă că reclamantele au acoperit lipsa actelor privind dovada calității de persoane îndreptățite, respectiv au atașat acte de stare civilă cu mențiunea apostilei, actele privind dezbaterea succesiunii, acte privind echivalența numelor, cărți funciare actualizate, procură în original, acte de identitate, dovada calității de cetățeni români, din acest material probator, rezultând calitatea de moștenitoare a reclamantelor după proprietarul tabular, F.Ș., în calitate de fiice.
Din cartea funciară, a rezultat că preluarea imobilului de la autorul reclamantelor a avut loc în baza Decretului nr. 111/1951, aceasta fiind considerată abuzivă de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
Din rapoartele de expertiză tehnică în specialitatea topografie și construcții, a rezultat că este posibil să se restituie în natură suprafața de 95 mp, variantă care nu implică mutarea rețelelor de utilități, dar implică clarificarea situației garajelor, sau 144 mp, variantă care implică mutarea rețelelor și clarificarea situației garajelor, presupunând și o lucrare de identificare a posibilităților de mutare a rețelei C., proiectare, aprobare și deviz de lucrări.
Expertul în construcții a apreciat că suprafața totală ce se poate retroceda în natură este de 179 mp, situată sub garaje, plus 215 mp, pe care se află rețele, cu condiția de a se edifica doar parcări auto, terase pavate sau cu gazon, mese și umbrele care sunt mobile, deci în total, 394 mp.
Tribunalul nu a acordat această suprafață de teren, întrucât, pe de o parte, nu există, la dosar, propunerea de dezmembrare ce ar fi trebuit efectuată, la solicitarea reclamantelor, de către expertul topografic. Mai mult, din cele două schițe, aferente celor două propuneri efectuate de expert pentru restituire, rezultă unele neconcordanțe.
în al doilea rând, din contractele de concesiune depuse la dosar, rezultă că garajele sunt construite în baza unei autorizații, iar, din cartea funciară nr. X Timișoara, rezultă că ele s-au înscris în proprietatea unor terțe persoane.
Art. 10 din Legea nr. 10/2001 împiedică pronunțarea unei soluții, în sensul principal solicitat de reclamante, întrucât, în cazul construcțiilor autorizate, măsura posibilă este aceea prin echivalent. Alin. (3) al art. 10 instituie o posibilitate de restituire în natură a imobilelor pe care s-au edificat construcții, dacă acestea sunt ușoare sau demontabile, dar reclamantele nu au dovedit că, în speță, este vorba despre astfel de imobile.
Deși, prin concluziile scrise, reclamantele au solicitat acordarea unor bunuri în compensare, cererea este tardivă, fiind depusă după închiderea dezbaterilor, dar nici nu este dovedită, în sensul că reclamantele nu au indicat un astfel de bun, susceptibil de restituire. Mai mult, conform anunțurilor afișate de Primărie, nu există bunuri disponibile pentru acordare în compensare.
împotriva Sentinței civile nr. 2373 din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, au declarat apel reclamantele F.C. și F.H.E. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara.
în motivarea apelului, reclamantele au arătat că, din expertizele tehnice efectuate în cauză, a rezultat că există părți din imobilele revendicate, ce pot fi restituite. în consecință, au solicitat să li se restituie în natură terenul aferent garajelor, construite lângă blocul de locuințe, edificat pe locul casei preluate de stat.
Pentru ceea ce nu li se poate restitui în natură, au solicitat să li se atribuie terenuri sau alte imobile în compensare, din cele aflate la dispoziția Primăriei Timișoara.
De asemenea, au arătat că prima instanță a dispus acordarea de despăgubiri bănești într-un anumit cuantum, fără a indica cine și în ce modalitate să le achite efectiv.
în motivarea apelului, Primarul Municipiului Timișoara a arătat că întârzierea în emiterea dispoziției a fost cauzată chiar de către reclamante, care nu au completat dosarul administrativ cu toate înscrisurile necesare, solicitate prin adresă.
Pârâtul a mai arătat că, prin soluția pronunțată, instanța de judecată a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât nu poate acorda direct despăgubiri, această competență revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 81/2007.
De asemenea, pârâtul a arătat că nu poate fi obligat la plata acestor despăgubiri, care se plătesc de Statul Român, prin Fondul Proprietatea.
Prin Decizia civilă nr. 728 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamantele F.C. și F.H.E. și de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prima instanță a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, stabilind dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de către stat.
Așa cum rezultă din expertizele efectuate în cauză, întregul teren preluat de la antecesorul reclamantelor este ocupat de un bloc de locuințe, de trotuare, de rețele de utilități și de garaje.
Este adevărat că s-au făcut propuneri de restituire în natură a unor porțiuni de teren de către ambii experți, la cererea reclamantelor. Aceste terenuri nu sunt însă libere, ci sunt ocupate de rețele de utilități (cabluri subterane, alei de acces public, rețele apă canal) și de garaje.
Variantele propuse de experți nu se încadrează prin urmare în dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantele solicită să li se restituie terenul aferent garajelor, însă acest teren nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Edificarea garajelor, înscrise în cartea funciară, a fost autorizată. Pe de altă parte, aceste garaje nu pot fi considerate construcții ușoare sau demontabile.
Cererea reclamantelor pentru acordarea de terenuri în compensare a fost formulată tardiv, după ce a fost epuizat întregul probatoriu încuviințat în cauză și după închiderea dezbaterilor.
Pe de altă parte, o asemenea cerere presupune un anumit probatoriu, care însă nu a fost administrat, (nici solicitat), având în vedere obiectul acțiunii cu care instanța a fost învestită.
în ceea ce privește apelul pârâtului, nu se poate reține că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, stabilind cuantumul despăgubirilor.
însăși înalta Curtea de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XX/2007, dată în interesul legii, a statuat că instanța de judecată are plenitudine de competență.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, solicitând admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii judecătorești atacate, în baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., și trimiterea dosarului instanței de apel, în vederea rejudecării apelului și admiterii acestuia, cu consecința schimbării în parte a Sentinței civile nr. 2373 din 28 septembrie 2010 și respingerii în totalitate a contestației formulate; iar, în subsidiar, modificarea hotărârii judecătorești atacate, în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în sensul admiterii apelului formulat de pârât, cu consecința schimbării în parte a hotărârii judecătorești pronunțate și respingerii în totalitate a contestației formulată de F.C. și F.H.E.
în dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul a expus următoarele:
Atât prima instanță, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice, făcând o greșită interpretare a probatoriului administrat în cauză, motiv pentru care nu a reținut cu exactitate situația reală de fapt și de drept.
Astfel, Tribunalul Timiș și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, stabilind, în sarcina pârâtului, obligația de a plăti despăgubiri bănești și cuantumul despăgubirilor, contravenind dispozițiilor clare ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care prevede, în mod expres, că aceste despăgubiri se acordă de către Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor. Mai mult, în cauză, nu există niciun capăt de cerere prin care să se solicite obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri bănești.
în acest sens, instanța de judecată a acordat ceva ce nu a fost cerut prin cererea de chemare în judecată, fiind astfel incident în cauză art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Instanța de judecată nu se poate substitui prerogativelor Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că nu poate acorda direct măsurile compensatorii în despăgubiri bănești.
De asemenea, s-a susținut că, în speță, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, prin decizia atacată, nu se motivează soluția de respingere a apelului formulat de pârât.
Instanța de judecată nu a ținut cont de faptul că reclamanții nu fac dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului revendicat, având în vedere că aceștia nu au completat dosarul cu înscrisuri care să facă dovada că sunt succesorii în drepturi ai foștilor proprietari tabulari. De asemenea, se pot observa diferențe de nume între actele depuse la dosarul administrativ, fapt observat de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, care a solicitat revendicatorilor să depună înscrisuri, în care numele și prenumele persoanelor să fie aceleași în toate actele depuse și să fie înscrise cu aceeași ortografie.
Deoarece notificatorii nu s-au conformat solicitării Comisiei, prin adresă, s-a revenit cu solicitarea de a completa dosarul administrativ, conform dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu înscrisuri în original sau copie legalizată.
în conținutul motivelor de recurs, au fost reiterate și apărările pârâtului, prin care se combăteau motivele de apel formulate de reclamante, care nu se mai impune a fi expuse, fiind superflue, în raport de faptul neexercitării recursului de către reclamante.
Sub un prim aspect, se constată că recurentul pârât invocă, în mod formal, mai multe temeiuri juridice care nu sunt pertinente cauzei și nu pot susține motivele de recurs formulate.
Examinând criticile formulate în cauză, înalta Curte constată următoarele:
Nu se poate susține, în mod valid, incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 4 și pct. 6 C. proc. civ., întrucât, prin soluția dispusă, instanța nu a depășit atribuțiile judecătorești și nici nu a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita), fiind îndrituită, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, de care se bucură o instanță independentă, instituită în materia Legii nr. 10/2001, să dispună acordarea măsurilor reparatorii, prin echivalent, în ipoteza în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul legii speciale și pentru care s-a dovedit dreptul de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite a persoanelor interesate.
Astfel, în această materie, legea însăși instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii ce se pot acorda, în temeiul Legii nr. 10/2001, și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu este și nu trebuie subordonată unei cereri exprese a reclamanților, câtă vreme aceștia au o formulat o cerere de restituire în natură a imobilelor ce fac domeniul de aplicabilitate al acestei legi, restituire în natură ce nu poate fi acordată, în speță, pentru motivele expuse de instanțele fondului, care nu au fost combătute de reclamante, prin exercitarea căii de atac a recursului.
în acest context, singura greșeală de aplicare și interpretare a legii speciale, pe care a făcut-o prima instanță, validată de instanța de apel, a fost aceea a neaplicării, în cauză, a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deși această măsură s-ar fi impus, întrucât dispoziția din 31 martie 2009 a fost emisă de Primarul Municipiului Timișoara ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care erau pe deplin aplicabile. Astfel, pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a acestei legi, nu se mai poate stabili direct de către instanța de judecată cuantumul despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent și nu mai poate fi obligată unitatea deținătoare la plata acestora, ci trebuie urmată procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceasta este, în mod necesar, și cauza admiterii recursului declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 728 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, echivalentă pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., cu consecința modificării acestei decizii; admiterii apelului declarat de pârât; schimbării, în parte, a Sentinței nr. 2373 din 28 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanți, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și menținerii restului dispozițiilor deciziei și sentinței.
în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta este, de asemenea, inaplicabil, întrucât recurentul pârât nu se raportează, în mod concret, la niciun act juridic dedus judecății (negotium juris), a cărui natură să fi fost denaturată sau al cărui înțeles să fi fost alterat, în sensul pct. 8 al acestui articol.
Analizând motivele de recurs prin care recurentul invocă faptul că instanțele fondului au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice, făcând o greșită interpretare a probatoriului administrat în cauză, argument pentru care nu ar fi reținut cu exactitate situația de fapt și de drept privind calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor, instanța de recurs constată că, prin intermediul acestor critici, contrar exigențelor procedurale din materia recursului, pârâtul aduce în dezbaterea judiciară aspecte legate de probațiune și de stabilire a elementelor de fapt, pe baza probelor administrate.
Or, în actuala structură a recursului, nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate, circumscrise motivelor de recurs reglementate, în mod exhaustiv de lege, în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar nu și criticile de netemeinicie pe care părțile înțeleg să le invoce.
în același sens, motivele de recurs prin care se puteau invoca nepronunțarea asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) sau interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză (pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.), pe care, în realitate, se sprijină recurentul pârât, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, și nu mai pot constitui obiect al analizei în recurs.
Nu poate fi primită nici critica motivării instanței de apel, întemeiată pe dispozițiile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), câtă vreme hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul la un proces echitabil, în conținutul căruia, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție procesuală esențială, această instanță expunând argumentele esențiale care au întemeiat soluția pronunțată în cauză.
în consecință, s-a impus admiterea recursului declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara doar în considerarea art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele deja expuse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3162/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3128/2012. Civil → |
|---|
