ICCJ. Decizia nr. 3179/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 20 ianuarie 2010, reclamanta P.N.Z. a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care reprezintă Statul Român, în calitate de acționar majoritar, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, ca entitate responsabilă să emită decizie de aprobare, sau, după caz, dispoziție de soluționare a notificării din 05 iunie 2011 comunicată de B.E.J. R.V. și înregistrată la 18 iulie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a proprietății din satul Bălănești, comuna Mărunței, județul Olt, confiscată abuziv în baza Legii nr. 119/1948, stabilirea de măsuri reparatorii în natură a bunurilor mobile și imobile confiscate, care nu mai pot fi restituite în natură.
Reclamanta a arătat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17 octombrie 2009, F.P.S. București este instituția publică care vinde pachetul majoritar de acțiuni către SC I. SA Drăgănești, societate în al cărei patrimoniu încă de la constituire îi era transferat prin protocol de la I.P.S.P. Olt - Slatina, inclusiv bunul proprietate reclamantei.
La termenul din data de 13 aprilie 2010, reclamanta a precizat și completat cerere de chemare în judecată, solicitând instanței să constate că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a fost preluat abuziv, că restituirea în natură a acesteia nu este posibilă, că este îndreptățită la plata despăgubirii prin echivalent, să oblige pârâta să trimită dosarul spre soluționare la Agenția Națională de Restituire a Proprietăților.
Prin Sentința civilă nr. 1980 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu.
A fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P.Z., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Tribunalului Dolj.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul sesizării instanței, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
în cauză, tribunalul a constatat că la data de 09 iulie 2011, reclamanta a comunicat Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului Dolj notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor proprietatea sa, situate în Comuna Mărunței, sat Bălănești, județul Olt.
Potrivit înscrisului depus la dosar, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Sucursala Regională Sud Oltenia a comunicat reclamantei, ca răspuns la notificare, faptul că imobilul în cauză nu se află în proprietatea sa, ci în patrimoniul SC M.S. SA.
De asemenea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Sucursala Regională Sud Oltenia a transmis acestei societăți comerciale notificarea reclamantei, cu solicitarea de a proceda în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit adresei din data de 26 februarie 2002, tot Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Sucursala Regională Sud Oltenia a comunicat reclamantei că se află în imposibilitatea de restituire a imobilului întrucât acesta a fost vândut de societatea care îl deținea în anul 1998.
Faptul că ulterior acestor răspunsuri, ca urmare a numeroaselor memorii din datele de 22 februarie 2002, 21 noiembrie 2005, 16 ianuarie 2006, 27 iunie 2006 formulate de reclamantă direct la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, aceasta din urmă a comunicat răspunsurile, nu poate avea consecințe asupra competenței teritoriale de soluționare a cauzei, cu atât mai mult cu cât acestea au reiterat răspunsurile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului - Sucursala Regională Sud Oltenia în sensul că bunul nu se află în proprietatea sa, și se impune identificarea unității deținătoare.
în cursul soluționării cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 26 ianuarie 2012, reclamanta P.Z. a formulat cerere prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dolj și trimiterea cauzei spre soluționare la Tribunalul București.
Reclamanta a arătat că notificarea nr. X/2001 referitoare la restituirea în natură a morii situate în comuna Bălănești, județul Olt, a fost într-adevăr înregistrată la Sucursala Teritorială a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, respectiv Sucursala Dolj.
Pentru soluționarea acesteia, aceasta a fost înaintată către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București; ulterior, reclamanta a depus Anexa nr. 7 la acțiune, adresa nr. VP1/1750/23 ianuarie 2006 și documentele pentru notificarea nr. X/2001, adresa Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului nr. D1/3301/15 martie 2002, prin care i se solicită reclamantei unele lămuriri pentru soluționarea notificării, totodată se mai regăsește adresa nr. VP1/8633/06 iulie 2006 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a solicitat a fi depusă o situație juridică emisă primărie. Aceste înscrisuri dovedesc pe deplin împrejurarea că entitatea învestită cu soluționarea notificării este Autoritatea pentru Valorificarea Statului, cu sediul în București, str. C.A.A.Ș., sector 1.
Reclamanta a menționat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Dolj - Sucursala Regională Sud Oltenia nu are capacitatea cerută de lege pentru adoptarea unei soluții, în ceea ce privește cererea acesteia, astfel că se impune că hotărârea să fie pronunțată în contradictoriu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București.
A solicitat admiterea excepției pentru motivele expuse și trimiterea cauzei spre competență soluționare la Tribunalul București, secția civilă.
Prin Sentința nr. 21 din 2 februarie 2010, Tribunalul Dolj a declinat la rândul său competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
A fost sesizată înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe.
Tribunalul Dolj a reținut următoarele:
Potrivit art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, republicată și modificată în forma în vigoare la data sesizării inițiale a instanței:
"(3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."
Instanța apreciază că, față de prev. art. 41 alin. (2) C. proc. civ, coroborat cu art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001 în forma menționată, această acțiune se poate, în mod valabil, introduce și la instanța în a cărei rază de competență se regăsește sediul sucursalei.
Tribunalul constată că prevederile legale mai sus indicate instituie o competență teritorială alternativă de soluționare a cauzei, în favoarea instanței în a cărei rază teritorială se află sediul unității deținătoare, sediul entității învestite cu soluționarea notificării sau în favoarea instanței în a cărei rază de competență se regăsește sediul sucursalei uneia din cele două unități.
Reclamanta este singura persoana căreia îi revine dreptul de opțiune între instanțele deopotrivă competente teritorial.
în speța dedusă judecății, entitatea învestită cu soluționarea notificării este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului , sediul acesteia fiind situat în București, str. C.A.A.Ș., sector 1, așa cum reiese din delegația aflată la dosar.
Ca atare, reclamanta, exercitând în mod valabil actul său de opțiune privind determinarea instanței competente teritorial să soluționeze cauza, a învestit în mod corect Tribunalul București.
Argumentarea că prin sintagma "sediul entității învestite cu soluționarea notificării" legiuitorul a înțeles să indice sediul sucursalei respectivei entități la care a fost depusă notificarea nu are susținere juridică, nefiind prevăzută în niciun text de lege o asemenea analogie, cu atât mai mult cu cât sucursala este o entitate fără personalitate juridică.
De asemenea, faptul că reclamanta a depus notificarea de retrocedare la sediul sucursalei nu are relevanță sub aspectul stabilirii instanței competente să soluționeze prezenta acțiune, această depunere a notificării nereprezentând alegere de competență și neobligând-o pe reclamantă să depună prezenta acțiune la instanța în a cărei rază teritorială se afla sediul sucursalei în detrimentul celorlalte instanțe prevăzute de lege.
Singura persoană care poate determina care instanță să fie învestită cu soluționarea cauzei dintre mai multe instanțe deopotrivă competente este reclamanta, actul său de opțiune fiind irevocabil ulterior efectuării alegerii de competență prin sesizarea instanței, nici măcar reclamanta nemaiputând reveni asupra opțiunii efectuate.
Tribunalul Dolj apreciază că, față de prev. art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, republicată și modificată în forma în vigoare la data sesizării inițiale a instanței, reclamanta a procedat în mod corect și legal învestind Tribunalul București cu soluționarea cauzei, aceasta determinând, în acord cu prevederile legale, instanța competentă să-i soluționeze acțiunea.
Instanța învestită cu soluționarea cauzei nu are dreptul de a exercita, în locul reclamantei, dreptul de opțiune cu privire la instanța ce va fi învestită cu soluționarea cauzei, și nici să impună o asemenea alegere reclamantei. Ca atare, argumentarea că acțiunea trebuia depusă la instanța sediului sucursalei și nu la instanța sediului principal al pârâtei în nici un caz nu poate constitui temei de invocare din oficiu a excepției de necompetență teritorială de către Tribunalul București.
Odată efectuată alegea de competență, aceasta rămâne dobândită de instanța indicată de reclamantă, astfel încât trimiterea cauzei spre soluționare la o altă instanță de judecată, din oficiu, nu se poate realiza decât cu încălcarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei deja dobândită prin actul de opțiune al reclamantei.
Astfel sesizată, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele:
într-adevăr norma de competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanțe, respectiv art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aceasta instituie, opus considerentelor celor două instanțe, o normă de competență teritorială absolută, ce conferă instanței (tribunalului) în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare, competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării, norma de competență ce se aplică, pentru identitate de rațiune, și în ipoteza în care se solicită obligarea aceleiași entități să soluționeze notificarea prin emiterea actului administrativ prevăzut de lege. Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare/entității învestite cu soluționarea notificării - în cazul în speță - îmbrăcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziție/decizie în termenul prevăzut de lege - atrage competența instanței care este în măsura să cenzureze chiar dispoziția prin care se soluționează notificarea.
în aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei juridice învestită cu competența soluționării notificării, reprezintă o veritabilă acțiune în realizarea,dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii. nr. 10/2001, lege specială,care instituie o procedură specială diferită de dreptul comun.
Cum, în speță, sediul unității notificate, învestită cu soluționarea cererii reclamantei, se află în circumscripția Tribunalului București, urmează a se stabili în favoarea acestei instanțe competența teritorială de soluționare a cererii deduse judecății.
Nu are relevanță sub aspectul stabilirii normei de competență incidență raportului juridic litigios, nici împrejurarea adresării notificării unei sucursale a pârâtei, și care astfel ar fi învestită cu soluționarea notificării, legea specială având în vedere entitatea abilitată să dispună cu privire la măsurile reparatorii prevăzute de lege, în speță Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca autoritate centrală, al cărei sediu se află, așa cum s-a arătat mai sus, în raza de competență a Tribunalului București, după cum nu prezintă semnificație juridică sub acest aspect, nici opțiunea reclamantei în determinarea instanței competentă teritorial să-i soluționeze acțiunea.
Fiind o lege specială, cu norme de procedură speciale, care instituie, prin dispozițiile art. 26 din lege, atât o competență materială specială (tribunal), cât și una teritorială excepțională (instanța în circumscripția căreia se afla sediul unității deținătoare/entității învestite cu soluționarea notificării), norme de competență imperative, dispozițiile sale sunt cele aplicabile raportului juridic litigios, potrivit principiului lex specialia generalibus derogant.
Ca urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a stabilit competența de soluționarea a pricinii în favoarea Tribunalului București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3180/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3166/2012. Civil → |
|---|
