ICCJ. Decizia nr. 3180/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 02 aprilie 2010 sub nr. 2971/2/2010, reclamantul M.F.C., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Guvernul României, a solicitat anularea Ordinului nr. 228/2010 emis de Președintele Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului ca nelegal și netemeinic și repunerea părților în situația anterioară emiterii acestui ordin.
în motivare, reclamantul a arătat că este angajat al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului conform contractului individual de muncă din 01 octombrie 2004, că la data emiterii ordinului contestat îndeplinea funcția de consilier juridic la Direcția Juridică Legi Speciale din cadrul Direcției Juridice Generale iar prin ordinul atacat a fost reîncadrat în această funcție. A mai arătat contestatorul că personalul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului era salarizat, ulterior apariției Legii nr. 329/2009, în temeiul unor contracte colective de muncă negociate, contracte ce nu au fost în mod expres interzise de Legea nr. 329 și nr. 330/2009 iar prin O.U.G. nr. 1/2010 Guvernul a considerat necesar să reglementeze expres modul de încadrare și salarizare a acestei categorii de personal după expirarea contractelor colective de muncă.
A mai arătat reclamantul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ordinul contestat fiind un act administrativ unilateral cu caracter individual care vatămă un drept recunoscut de lege reclamantului, iar potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009 se stabilește o procedură prealabilă derogatorie în ceea ce privește exercitarea acțiunii în fața instanței de contencios administrativ.
De asemenea, reclamantul a arătat că ordinul contestat încalcă dispozițiile legale referitoare la salarizarea angajaților Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și dispozițiile imperative ale art. 41 alin. (1) C. muncii.
în drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1 și urm. din Legea nr. 554/2004,art. 41 alin. (5) din Constituția României, C. muncii, Legea nr. 130/2006, Legea nr. 329 și nr. 330/2009, O.U.G. nr. 1/2010, H.G. nr. 1436/2009,art. 969 C. civ.
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, invocând excepția conexității cu alte dosare aflate pe rolul aceleiași instanțe și inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile legii privind contenciosul administrativ, cu motivarea că raporturile juridice din cauză sunt raporturi juridice de muncă, reclamantul formulând, de altfel, o cerere având ca obiect anularea aceluiași ordin, întemeiată pe dispozițiile privind raporturile juridice de muncă, în fața secției corespunzătoare a Tribunalului București.
Guvernul României a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin Sentința civilă nr. 4945 din 07 decembrie 2010 Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
în motivare, Curtea a reținut, în esență, că litigiul dedus judecății este unul de dreptul muncii, întrucât reclamantul își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, cauza a fost înregistrată sub nr. 6976/3/2011.
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat o nouă întâmpinare, invocând excepția conexității cu Dosarul nr. 1547/3/2010 aflat pe rolul aceleiași secții a Tribunalului, dosar ce are ca obiect contestația aceluiași reclamant împotriva aceluiași ordin.
Prin Sentința civilă nr. 2073 din 2 martie 2012 Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat competența teritorială de soluționare a cererii formulate de reclamantul M.F.C. în favoarea Curții de Apel București.
Constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
în motivarea sentinței s-a reținut că reclamantul, având pregătire juridică și fiind asistat de avocat pe parcursul procesului, a formulat, în cursul anului 2011, două contestații împotriva Ordinului nr. 228/2011 al Președintelui Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Prima dintre acestea, întemeiată pe C. muncii, a fost înregistrată direct pe rolul Tribunalului București și formează obiectul Dosarului nr. 15471/3/2010 al acestei instanțe, în prezent suspendat până la soluționarea unui dosar comercial. Cea de-a doua a fost înregistrată în aceeași perioadă pe rolul Curții de Apel București și este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
în aceste condiții, recalificarea prezentei cereri ca fiind un litigiu de muncă nu s-ar putea face fără încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Reclamantul, având pregătire juridică, a formulat în deplină cunoștință de cauză două contestații împotriva aceluiași act (Ordinul Președintelui Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului), urmărind analiza legalității acestuia, separat, din perspectiva dreptului muncii și din perspectiva dreptului administrativ.
Desigur, având în vedere că este vorba despre același act, acesta nu poartă decât o singură natură juridică, urmând ca instanțele învestite cu soluționarea cauzei să identifice dreptul aplicabil în mod corect și să se pronunțe asupra admisibilității cererii, astfel cum a fost formulată de reclamant.
Este adevărat că, în principiu, instanța nu este ținută de temeiul juridic invocat de parte, fiind datoare a stabili dreptul aplicabil. Cu toate acestea, atunci când, astfel cum s-a întâmplat în speță, reclamantul înțelege să invoce un anumit temei de drept în deplină cunoștință de cauză (aspect care, astfel cum s-a arătat mai sus, rezultă din faptul că reclamantul are studii juridice, fiind consilier juridic, și din faptul că, deși a identificat posibilitatea aplicării în cauză a normelor de dreptul muncii, a înțeles ca, pe lângă o acțiune întemeiată pe aceste norme adresată instanței competente, să formuleze o a doua, întemeiată pe normele contenciosului administrativ), instanța, identificând dreptul corect aplicabil, poate cel mult să se pronunțe asupra admisibilității cererii astfel formulate, iar nu să schimbe cauza cererii.
Soluția recalificării uneia dintre cereri nu avantajează în niciun fel pe reclamant în situația particulară din speță, întrucât ca urmare a recalificării acesta urmează avea două cereri pe rolul aceleiași instanțe (în speță, Tribunalul București, secția a VIII-a), cereri ce nu ar putea fi examinate decât prin prisma acelorași reglementări, respectiv cele ce guvernează raporturile juridice de muncă, ceea ce ar atrage, inevitabil, incidența dispozițiilor privind litispendența/conexitatea sau autoritatea de lucru judecat.
Dimpotrivă, este în interesul reclamantului de a beneficia de accesul la ambele instanțe pe care, în deplină cunoștință de cauză, a înțeles să le învestească, și de a-și vedea analizate cererile astfel cum a înțeles să le formuleze, din perspectiva a două ramuri de drept diferite. în situația din speță, recalificarea cererii reclamantului ar încălca principiul disponibilității și l-ar priva pe acesta de dreptul de a-și vedea analizată prezenta cerere prin prisma dispozițiilor legale pe care a înțeles să le invoce, fără a prezenta vreun interes pentru înfăptuirea actului de justiție, din moment ce o cerere întemeiată pe dispozițiile privind raporturile juridice de muncă se află deja pe rolul acestei instanțe.
Pentru considerentele expuse, s-a reținut că prezenta cerere are caracterul unei acțiuni în contencios administrativ, competența de soluționare revenind Curții de Apel București, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
înalta Curte urmează a stabili competența în favoarea Tribunalului București pentru următoarele considerente:
C. muncii reglementează raporturile de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
Acesta se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice.
Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă; prevăzute de cod.
De esența jurisdicției muncii este existența contractului de muncă și existența unui conflict între angajat și angajator privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de muncă.
Elementele definitorii ale oricărui contract de muncă sunt munca prestată și remunerația, denumită salariu și orice schimbare sau modificare a acestor elemente conduce la existenta unui conflict de muncă, competența de soluționare a acestuia aparținând, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. și art. 284 C. muncii, Tribunalului, în primă instanță.
în cauză, se constată că reclamantul a înțeles să conteste Ordinul nr. 228/2010,emis de Președintele Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și prin care s-a modificat unul dintre elementele de bază ale contractului de muncă, respectiv salariu, fiind evidentă existenta unui conflict de muncă.
în raport de existența unui contract individual de muncă, care a fost modificat prin ordinul contestat în ce privește elementul salariu, și de natura dreptului și scopului urmărit prin exercitarea acțiunii, în mod legal, a fost caracterizată acțiunea litigiu de muncă, competența aparținând; în primă instanță, Tribunalului București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3181/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3179/2012. Civil → |
|---|
