ICCJ. Decizia nr. 3155/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3155/2012
Dosar nr. 2371/116/2010
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2371/116/2010 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamantele S.S.M. şi G.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la plata sumei de 1.500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 10 ani pe care tatăl şi soţul reclamantelor a petrecut-o în închisorile comuniste, precum şi pentru perioada de 24 de luni cât a avut domiciliu obligatoriu.
În motivare, s-a arătat că prin Sentinţa penală nr. 278/1956 G.T. a fost condamnat la 10 ani detenţiunea grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii personale pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 139 pct. l alin. (2) C. pen., pedeapsa fiind executată în Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Făgăraş şi Gherla, iar după punerea în libertate la 26 mai 1961 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu 24 luni, prin dispoziţia 16149 din 18 mai 1961 a M.A.I., în comuna Rublea, Raionul Brăila, jud. Galaţi.
Reclamantele au mai arătat că având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 măsura luată în baza dispoziţiilor art. 193 C. pen. reprezintă de drept condamnare cu caracter politic şi suma solicitată cu titlu de daune morale prin acţiune reprezintă o „reparaţie pecuniară rezonabilă" pentru traumele la care defunctul a fost supus fiind cunoscut că deţinuţii nu beneficiau de asistenţă medicală, celulele nu erau încălzite, mâncarea insuficientă şi slabă caloric, erau supuşi unui regim de izolare şi agresiune fizică, bătăile fiind greu de suportat, mulţi dintre deţinuţi nu au putut supravieţui acestor orori.
Prin Sentinţa civilă nr. 3143 din 15 noiembrie 2010 Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text ce a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, stabilindu-se o limitare a cuantumului despăgubirilor.
Tribunalul a reţinut că s-a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii formulate de reclamante având în vedere că la momentul pronunţării prezentei sentinţe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, atât în formă nemodificată cât şi art. 1 pct. l din O.U.G. nr. 662/2010 care a modificat acest articol, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr.1358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a avut în vedere faptul că, declararea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are ca efect neaplicarea acestui text de lege ceea ce face că acţiunea reclamantelor să fie lipsită de temei legal.
Prin decizia civilă nr. 353/ A din 30 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantele S.S.M. şi G.E.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice erga omnes, iar dispoziţiile legale constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă existenţa vreunei obligaţii a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22 decembrie 1989, a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, cât şi Legea nr. 221/2009 în acest scop.
În acest sens, există două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeaşi finalitate.
Prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale, cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
În raport de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că reclamantele puteau beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar în situaţia în care acest text de lege a fost declarat neconstituţional, temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există, şi în consecinţă, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 353/ A din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele S.S.M. şi G.E., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea în totalitate a acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor, reclamantele au arătat următoarele:
La momentul declarării ca neconstituţional a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cererea de chemare în judecată fusese deja promovată, astfel că la data introducerii acţiunii dispoziţia legală invocată se afla în vigoare.
Consideră că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere constituţionalitatea Legii nr. 221/2009 la momentul introducerii cererii şi prevederile internaţionale în materie.
Astfel, recurentele reclamante arată că la data introducerii acţiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, motiv pentru care legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic versus Croaţia, paragraful 81). Consideră că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
O altă critică adusă hotărârii atacate constă în aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care recurentele reclamante şi-au întemeiat cererea.
Mai arată că legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996, Rezoluţia nr. 1481/2006, Rezoluţia nr. 40/34/1985, art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale prezentului litigiu a dus la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare/ la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementarilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fata Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat respingerea ca netemeinic şi nelegal a recursului reclamantelor, arătând că Legea nr. 221/2009 invocată de recurenţi ca şi temei de drept a rămas fără efecte juridice, deoarece Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 221/2009 şi ale Legii nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009 prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, fiind declarate neconstituţionale prevederile art. 1 pct. 1 şi ar. II din actele normative menţionate, precum şi prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, unde s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, invocă şi dispoziţiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate în Dosarul nr. 14/2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa retine următoarele:
În motivarea recursului, reclamantele au susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză şi de către recurente.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamantele din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior şi contrar opiniei recurentelor, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantele S.S.M. şi G.E., norma juridică pe care aceştia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun ” al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestora dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 30 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, înalta Curte consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantelor şi nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurentelor reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantele S.S.M. şi G.E. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând incidenţa dispoziţiilor acestuia, recurentele ignoră conţinutul textului legal, care vizează situaţia unui act juridic de drept material, ca manifestare de voinţă a părţilor, aptă să producă efecte juridice şi ale cărui clauze clare, neîndoielnice, ar fi fost denaturate de instanţă în interpretarea dată.
În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurentele deduc judecăţii aspecte legate de situaţia probatorie a cauzei şi de elementele de fapt stabilite, pe baza acestora, constând în aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept, de către instanţele fondului.
Asemenea aspecte care vizează starea de fapt a pricinii nu fac, însă, obiect de cenzură în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalităţii soluţiei, în condiţiile strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.S.M. şi G.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S. S.M. şi G.E. împotriva deciziei nr. 353/ A din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3159/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3154/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
