ICCJ. Decizia nr. 3161/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3161/2012
Dosar nr. 2423/108/2008
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 2423/108 din 23 iunie 2008, reclamantul C.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român şi a solicitat obligarea pârâtului la 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale şi materiale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost arestat de securitate la 22 ianuarie 1955 şi apoi condamnat de către Tribunalul Militar Timişoara la 1 an şi 6 luni închisoare pentru injurie rasială.
În drept, conform precizării de la fila 13, a invocat art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 504 C. proc. pen. şi art. 998 şi 999 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 839 din 6 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 2423/108/2008, Tribunalul Arad a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul C.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
A mai reţinut prima instanţă că art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cauză, întrucât nu există o hotărâre judecătorească de achitare. Pe de altă parte, a reţinut că reclamantul beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 156 din 11 iunie 2009.
Prin decizia civilă nr. 1249 din 25 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. Instanţa supremă a reţinut că cele două instanţe nu s-au pronunţat pe temeiurile de drept invocate de reclamant.
Cauza a fost din nou înregistrată la Tribunalul Arad sub acelaşi nr. 2423/108/2009.
Prin precizarea de acţiune de la 21 octombrie 2010, reclamantul a indicat ca temei de drept şi Legea nr. 221/2009 şi a majorat cuantumul pretenţiilor la 1.000.000 euro.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 795 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 174 din 25 martie 1955, pentru delictul de injurie rasială, ceea ce atrage incidenţa art. 7 din Legea nr. 221/2009, în sensul că persoanele care au fost condamnate pentru astfel de delicte sunt excluse de la beneficiul legii.
Referitor la pretenţiile formulate de reclamant potrivit art. 504 C. proc. pen. raportat la prev. art. 998-999 C. civ., tribunalul a apreciat că, potrivit actelor de la dosar, delictul pentru care a fost condamnat reclamantul nu atrage răspunderea statului întrucât nu a fost pronunţată o decizie definitivă de achitare.
Prin decizia civilă nr. 831/ A din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 504 C. proc. pen. pentru acordarea despăgubirilor, reclamantul nefiind achitat printr-o hotărâre definitivă pentru fapta pentru care fusese condamnat.
Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât nu înlătură obligativitatea existenţei unei hotărâri definitive de achitare, ci consideră neconstituţional art. 504 C. proc. pen. doar în măsura în care limitează cazurile de eroare judiciară.
În ceea ce priveşte însă aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009, pe care reclamantul a invocat-o ca temei juridic al acţiunii prin precizarea din 21 octombrie 2010, în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, fiind exceptat de la beneficiul acestei legi. Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat era prevăzută de art. 327 bis din C. pen. din 1936, fiind inclusă printre condamnările care au de drept caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 211/2009.
Pe de altă parte însă, reclamantul nu poate beneficia de despăgubirile morale reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun ” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare şi admiterea acţiunii.
Arată că decizia atacată este nelegală întrucât condamnarea suferită este inclusă printre condamnările care au de drept caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Apreciază că instanţa nu a făcut o analiză temeinică a probelor şi a prejudiciului moral suferit.
Detaliază repercusiunile pe care condamnarea suferită le-a avut asupra propriei persoane, a familiei şi a relaţiilor socio-umane în generai.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Deşi recurentul a indicat drept motive de nelegalitate ale deciziei recurate art.304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art.304 pct.7 din cod, analiza susţinerilor sale fiind posibilă doar din perspectiva art.304 pct.9 C. proc. civ. Dat fiind actuala structură a motivelor de nelegalitate, nu va fi supusă analizei nici susţinerea reclamantului potrivit căreia instanţa nu ar fi analizat probele dosarului.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. l lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Faţă de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei nr. 831/ A din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3160/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3292/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
