ICCJ. Decizia nr. 3159/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3159/2012
Dosar nr. 6269/3/2010
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 12 februarie 2010, reclamanta Z.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă în perioada 30 martie 1955-27 august 1955.
Prin Sentinţa civilă nr. 381 din 19 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, având în vedere că domiciliul reclamantei este în municipiul Constanţa, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Constanţa, prin Sentinţa civilă nr. 1879 din 19 noiembrie 2010, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data formulării acţiunii erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar ulterior, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1358 din 21 noiembrie 2010, a declarat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale.
Faţă de modificările intervenite pe parcursul soluţionării cauzei, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile de drept comun care permit acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale, respective art. 998-999 C. civ.
Tribunalul a reţinut că potrivit principiului răspunderii civile delictuale, acordarea unor asemenea despăgubiri, presupune existenţa unui prejudiciu, de ordin moral care să nu fi fost reparat până la momentul formulării acţiunii.
În acest sens, tribunalul a menţionat că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită, reglementărilor referitoare la reparaţiile acordate victimelor fostului regim comunist, adoptând Decretul-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri şi prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanele care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
Tribunalul a reţinut că aceste acte normative au stabilit o serie de drepturi de care a beneficiat în mod direct şi reclamanta, care începând din anul 1993 a primit lunar suma de 553 lei, astfel încât nu se poate vorbi de o insuficienţă a măsurilor cu caracter pecuniar de care aceasta a beneficiat.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 244/ C din 18 aprilie 2011, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în perioada comunistă a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 553 lei, precum şi dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Totodată, instanţa de apel a constat că prin O.U.G. nr. 214/1999, reclamantei i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă pentru măsura administrativă cu caracter politic luată asupra sa.
S-a mai reţinut că lipsa temeiului legal, invocată de către instanţa de fond şi criticată de reclamantă, nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.
S-a avut în vedere că răspunderea Statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a concluzionat că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a CE. nr.1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului recurenta reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală deoarece instanţa de apel nu a ţinut seama că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
În acest context, recurenta reclamantă susţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Recurenta susţine că se impune respectarea principiului egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Concluzionând, recurenta reclamantă arătă că, prin aplicarea în cauza de faţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează.
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv de modificare o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurenta reclamantă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 135 8/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi, întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun ” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial ”.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale, nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine acesta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Întrucât efectele deciziilor Curţii Constituţionale din perspectiva exigenţelor unui proces echitabil, ale dreptului la respectarea bunurilor, precum şi a principiului nediscriminării, au fost deja analizate prin decizia dată în interesul legii de către instanţa supremă, aceste aspecte nu pot fi reanalizate în cauza de faţă, astfel cum tinde reclamanta prin motivele de recurs referitoare la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în caz contrar, încălcându-se efectele obligatorii ale hotărârilor pronunţate în aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva deciziei nr. 244 C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3460/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3155/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
