ICCJ. Decizia nr. 3211/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul B.C.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al condamnării suferite prin Sentința nr. 80 din 05 martie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar București, să se constate caracterul politic al măsurilor de confiscare totală a averii, strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu luate împotriva sa și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 750.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării și aplicării măsurilor sus-menționate, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 1617 din 05 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamantului, pârâtul fiind obligat să-i plătească suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale (în echivalent în RON la data plății), precum și suma de 4.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinse ca neîntemeiate capetele 1 și 2 ale cererii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat, în baza art. 267 C. pen, la doi ani închisoare pentru acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei și confiscarea totală a averii în baza art. 25 pct. 6 alin. (1) C. pen. prin Sentința penală nr. 80 din 05 martie 1960, pronunțata de Tribunalul Militar București.
De asemenea, reclamantul a fost strămutat prin Decizia M.A.I. nr. 16274 din 11 octombrie 1061 din București și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Valea Călmățui, Brăila, pe o perioadă de 24 luni (11 octombrie 1961 - 16 noiembrie 1963). La data de 16 noiembrie 1963, prin adresa M.A.I. nr. 816154/1963 i s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Prin Decizia nr. 1538 din 11 aprilie 2005 emisă de Comisia de Aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-au acordat toate drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, începând cu data de 01 mai 2005.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunoaște dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.
în ceea ce privește capătul 1 și capătul 2 al cererii prin care reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării suferite prin Sentința nr. 80 din 05 martie 1960, pronunțată de Tribunalul Militar București și să se constate caracterul politic al măsurilor de confiscare totală a averii, strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu luate împotriva sa, tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate.
Concluzia tribunalului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie de drept condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută în art. 267 C. pen., respectiv delictul de trecere frauduloasă a frontierei, așa cum este și condamnarea suferită de reclamantul B.C.A.E.
De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute la lit. a) - f), printre care și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337/1954 cu privire la reeducarea foștilor condamnați contra-revoluționari care și-au ispășit pedeapsa în baza căreia i-a fost stabilit reclamantului, domiciliu obligatoriu, pe o perioadă de 24 luni [art. 3 lit. b)].
Prin urmare, s-a constatat că condamnarea la care a fost supus reclamantul și care include și măsura confiscării totale a averii, constituie de drept condamnare cu caracter politic și, tot astfel, și măsura administrativă reținută în cauză, nefiind necesar ca instanța de judecată să mai constate caracterul politic al acestora.
Prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că reclamantul B.C.A.E. este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea și măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a ținut cont și de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare plafonul de 10.000 euro stabilit de legiuitor, măsurile reparatorii deja acordate, consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse de reclamant a fost găsit justificat numai în parte și, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 10.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri.
Prin Decizia nr. 509A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat și au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost respinse și capetele de cerere privind plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept.
în condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.
Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile "erga omnes", sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
în consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate încetându-și efectele juridice.
în speță, Curtea de Apel a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cauză - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).
Privitor la încălcarea drepturilor prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 6,art. 5 alin. (5), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că, în speță, nu suntem în situația deținerii de către apelant a unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care să fi obținut despăgubiri solicitate, spre a invoca deținerea unui "bun" actual și efectiv, nediscutabil într-o cale de atac - în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul nefiind nici în situația unei "speranțe legitime" de a obține daunele morale, în temeiul legii, întrucât tocmai textul legal declarat neconstituțional, lipsește, nu mai există, nu mai are nicio eficiență.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C.A.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Astfel, recurentul a arătat că cele două articole din Constituție conferă forță juridică superioară pactelor și tratatelor internaționale ratificate de România, iar legea internă trebuie să fie în concordanță cu acestea, în caz contrar aplicându-se dispozițiile mai favorabile.
Ca urmare, instanța de apel trebuia să aplice Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât normele interne sunt în contradicție cu aceasta.
De asemenea, s-a susținut că decizia este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și Protocolului adițional nr. 12 la Convenție.
Recurentul a arătat că i s-a adus atingere dreptului de acces la o instanță și la un proces echitabil, că s-a produs o încălcare a principiului egalității armelor.
în plus, s-a adus atingere și dreptului de proprietate și dreptului la reparații consacrat în art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive.
în concluzie, recurentul a susținut că instanța de apel trebuia să constate prioritatea reglementărilor internaționale și, făcând aplicarea Convenției, să îi constate dreptul la reparații pentru prejudiciul moral suferit.
Totodată, recurentul a formulat critici și cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că suma acordată de prima instanță nu reprezintă o reparație echitabilă.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor recurentului reclamant, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.
într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul reclamant.
Prin urmare, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Având în vedere considerentele expuse, s-a reținut că, în mod legal, Curtea de Apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3232/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3209/2012. Civil → |
|---|
