ICCJ. Decizia nr. 3245/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3245/2012
Dosar nr. 21324/3/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 273A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanţii - pârâţi T.G.D.G. şi T.G.D. împotriva sentinţei civile nr. 1591 din 14 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ţ.V.F., fiind obligați apelanţii pârâţi către intimatul reclamant la plata cheltuielilor de judecată în suma de 1.700 RON.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti sub nr. 10600/300 din 04 octombrie 2007, precizată la data de 16 septembrie 2008 în urma declinării competenţei către Tribunalul Bucureşti, reclamantul Ţ.V.F. a chemat în judecată pe pârâţii T.G.D.G. şi T.G.D. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, strada A.R., apartament compus din 4 camere, bucătărie în cota indiviză de 6,35 m.p., culoar în cotă indiviză de 8,83 m.p., oficiu, cămara, w.c., baie, terasă în suprafaţă de 18,13 m.p., în suprafaţă utilă totală de 110,34 m.p. împreună cu cota indiviză de 10,70% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi terenul în suprafaţă de 31,14 m.p., situat sub construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1591 din 14 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, pârâţii au susţinut că după apariţia Legii nr. 10/2001 reclamantul nu mai are deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Tribunalul a constatat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedura de restituire a bunurilor care, înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate ieşiseră din patrimoniul statului, cum este şi cazul imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură de restituire numai pentru acele imobile care la momentul intrării sale în vigoare se mai aflau sub puterea decizională a statului. Întrucât pentru imobilul în litigiu Legea nr. 10/2001 nu reglementează nici o procedură de restituire în natură, singura modalitate juridică prin care reclamantul poate obţine imobilul în natură este acţiunea în revendicare.
De asemenea, este irelevant faptul că prin sentinţa civilă nr. 9008 din 3 iulie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 20050/1998 a fost respinsă cererea prin care se solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare invocat de către pârâţi drept titlu de proprietate, întrucât scopul acţiunii în revendicare este acela de a stabili care din titlurile invocate de părţi este preferabil, chiar în ipoteza în care niciunul dintre titlurile invocate nu este afectat de vreo cauză de nulitate absolută sau, afectat fiind de o cauză de nulitate, a fost totuşi salvgardat într-un litigiu anterior de la aplicarea sancţiunii nulităţii ca urmare a reţinerii împrejurării încheierii lui cu buna-credinţă.
Etajele 1 şi 2 ale imobilului din strada A.R. au fost dobândite de M.G.T. împreună cu cota parte indiviză din teren şi construcţie prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 februarie 1946 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Reclamantul este moştenitorul numitei M.G.T. (M. în urma divorţului), aşa cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor 9 iulie 2008 emis de Biroul Notarial Public Asociaţi „C.";.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la T.G.M., aşa cum rezultă din adresa emisă de SC A. SA.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997 pârâţii au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin R. SA, apartamentul nr. 2 al imobilului sus-menţionat.
Comparând titlurile de proprietate invocate de părţi asupra apartamentului sus-menţionat, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 4825/1997 a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamanta C.M. împotriva pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 2 şi SC A. SA, fiind obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate apartamentul nr. 3 şi apartamentul nr. 4 situate în Bucureşti, strada A.R.
Ca atare, prin sentinţa civilă sus-menţionată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat împrejurarea că statul nu are un titlu valabil asupra imobilului.
Nevalabilitatea titlului statului conduce la concluzia că imobilul şi dreptul de proprietate asupra acestuia nu au ieşit în mod valabil din patrimoniul numitei T.M., dreptul astfel conservat fiind transmis ulterior reclamantului prin moştenire.
Pe de altă parte, titlul pârâţilor provine de la un neproprietar, întrucât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului.
Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate de către pârât, Curtea a apreciat că apelul este nefondat.
1. Referitor la critica vizând menţionarea eronată în cuprinsul considerentelor sentinţei a numelui şi prenumelui pârâţilor apelanţi.
Acest aspect constituie o eroare materială care poate fi îndreptată pe calea stabilită de art. 281 C. proc. civ., câtă vreme noţiunea de greşeală materială are, în sensul textului citat, înţelesul de eroare materială vizibilă săvârşită cu ocazia redactării hotărârii, iar pentru exercitarea dreptului de a formula o cerere de îndreptare a erorii materiale, întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., legea nu prevede vreun termen de decădere.
2. Referitor la critica vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
De principiu, inadmisibilitatea circumstanţiază modalitatea de soluţionare prin respingere, a unei cereri cu care este sesizată instanţa, în situaţia în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicţii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamant.
Faţă de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 - pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât admisibilitatea cât şi temeinicia acţiunii în revendicare trebuie analizate prin raportare la reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, în special Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (aşa cum au fost interpretate şi aplicate de instanţa de contencios european).
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în privinţa concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun - art. 480 C. civ., că are prioritate Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator şi care reglementează o procedură aparte pentru retrocedarea proprietăţilor preluate abuziv în perioada comunistă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai precizat că o astfel de acţiune devine admisibilă, adoptând ideea acordării prevalenţei Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului în cadrul unei acţiuni în revendicare, dacă fostul proprietar, deposedat abuziv se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în raport de circumstanţele concrete ale speţei, rezultă că Legea nr. 10/2001 (legea specială care se aplică cu prioritate) se dovedeşte a fi incompatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În verificarea compatibilității legii speciale cu Convenția Europeană s-a făcut referire la jurisprudența Curții Europene de Justiție, subliniindu-se faptul că prin hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza M.A., hotărâre care confirmă astfel decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde se arată că instanţele de judecată, învestite cu o cerere de revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces la instanţă.
Aplicând raţionamentele anterior expuse, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, în situaţiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcţioneze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt, rezultă că acţiunea în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001, nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă.
Așa cum Curtea Europeană a constatat deja de mai multe ori în jurisprudenţa sa, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibilă.
O dovadă a ineficacităţii procedurii legii speciale este reprezentată de chiar aspectul nesoluţionării nici până în prezent, a notificării formulate de autoarea reclamantului cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, în temeiul legii speciale de reparaţie, aşa cum rezultă din adresa din 10 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Apărarea intimaţilor în sensul că reclamanţii aveau posibilitatea să se îndrepte cu o acţiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, în situaţia refuzului soluţionării până în prezent, a notificării, nu este fondată, atât timp cât atât instanţa de contencios european, ca şi instanţa supremă română au recunoscut admisibilitatea unei astfel de acţiuni în revendicare de drept comun, finalitatea ambelor acţiuni, indiferent de temeiul lor juridic concret, fiind aceeaşi, efectivitatea lor fiind, însă, diferită. În acest sens, Curtea reţine statuarea Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza M.A. împotriva României anterior citată, potrivit cu care „lipsa de răspuns al autorităţilor administrative la cererile de restituire introduse în temeiul Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, le-a făcut pe reclamante să sufere o sarcină disproporţionată, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă”.
În acest sens, Curtea are în vedere şi faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamant nu mai era deţinut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, conform contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate, din 28 ianuarie 1997, încheiat cu SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, în absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea uza, pentru restituirea în natură a apartamentului litigios, de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, aşa încât, într-o asemenea situaţie, nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.
În raport de toate aceste considerente, Curtea concluzionează că reclamantul avea deschisă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 calea acţiunii în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că, în raport de toate considerentele anterior expuse, critica apelanţilor referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, este nefondată.
3. Referitor la critica vizând greşita soluţionare a excepţiei puterii de lucru judecat şi la omisiunea motivării sentinţei, sub acest aspect.
Pârâţii au invocat, la termenul de judecată din data de 16 septembrie 2008, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 9008/2008 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, excepţie soluţionată de prima instanţă, la termenul anterior menţionat, astfel că nu se mai impunea reluarea analizei acesteia şi în cuprinsul considerentelor - încheierea pronunţată, care cuprindea dezlegarea acestei probleme de drept, face corp comun cu sentinţa.
Potrivit art. 166 C. proc. civ., pentru a se susține excepţia autorităţii de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu privire la părţi, obiect şi cauză.
Or, din cuprinsul sentinţei civile nr. 9008/2008 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, reiese că, deşi acţiunea a fost formulată de numita C.M., autoarea reclamantului din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâţii T.G.D.G., T.G. şi R. SA, aceasta a avut un obiect diferit de acţiunea cu care a fost sesizată prima instanţă, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare- cumpărare din 28 ianuarie 1997.
Sentinţa civilă nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti cuprinde modalitatea în care au fost dezlegate aspectele litigioase în raporturile dintre părţi, vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi buna credinţă a pârâţilor la momentul cumpărării acestui imobil, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Prima instanţă, a procedat la valorificarea în cadrul considerentelor avute în vedere la adoptarea soluţiei pronunţată în cauză doar a efectelor produse de sentinţa civilă nr. 2472/1998, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantului în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 2 şi SC A. SA.
Or, în raport de statuările, intrate în puterea lucrului judecat, din cuprinsul sentinţei civile nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti Curtea, în aceste limite, critica este fondată, prima instanţă având obligaţia să dea eficienţă puterii de lucru judecat dedusă din ambele sentinţe sus menţionate, atât în ceea ce priveşte analiza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 dar şi din perspectiva necesităţii verificării calităţii părţilor de a fi deţinători ai unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul mecanismului de comparare a titlurilor invocate de ambele părţi asupra aceluiaşi bun.
4. În ceea ce privește compararea de titluri.
Prima instanţa a reţinut, aspect care nu face obiect al contestaţiei în prezenta cale de atac, intrând aşadar în putere de lucru judecat, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, constatare fundamentată pe contradicţia dintre actul normativ de preluare a bunului imobil, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 şi prevederile art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat dar şi cu cele ale art. 480-481 C. civ., o atare preluare fiind calificată în chiar cuprinsul legii speciale de reparaţie - art. 2 alin. (2) în vigoare la momentul introducerii acţiunii, ca fiind abuzivă.
În plus, în mod corect a reţinut instanţa de fond că această calitate se impune a fi analizată din perspectiva efectelor produse de sentinţa civilă nr. 2472/1998 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti.
Deşi apelanţii pârâţi susţin că această hotărâre judecătorească nu vizează imobilul revendicat în prezenta cauză, această împrejurare a fost corect analizată de către prima instanţă, iar această sentinţă vizează în fapt toate unităţile locative situate la etajul 1 al clădirii, deci şi apartamentul revendicat în cauza de faţă.
Astfel, în cuprinsul sentinţei civile nr. 2472/1998 se arată neechivoc faptul că acţiunea a vizat apartamentul nr. 3 identificat şi ca „etaj 1” al imobilului din strada A.R., că prin contractul de vânzare- cumpărare din 1 februarie 1946, autoarea reclamantului a dobândit etajul 1 şi 2 din imobilul sus menţionat, astfel că era firesc ca acţiunea în revendicare promovată să aibă ca obiect bunul imobil individualizat conform actului de dobândire.
În anul 1997 (data înstrăinării apartamentului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995), la etajul 1 nu exista un apartament care să poarte nr. 3 ci apartamentul revendicat şi apartamentul nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului, astfel cum rezultă din adresa SC A. SA, existentă la dosar, situaţie menţinută şi în anul 1998 - data pronunţării sentinţei nr. 2472/1998 dar şi în prezent.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză - Dosar nr. 10600/300/2007 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti, s-a constatat că apartamentul 2 a fost vândut „parţial” pârâţilor, iar prin sentinţa civilă nr. 1523/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă, s-a constatat că, la data construcţiei clădirii, etajul 1 reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în două unităţi locative distincte, bucătăria şi culoarul fiind în folosinţa comună a celor unităţi locative astfel formate.
În acelaşi timp, faptul că apelanţii pârâţi nu au fost parte în acest litigiu, nu înlătură posibilitatea reclamantului de a valorifica, din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească şi a modului de punere în valoare a acestuia, ca mijloc de probă, în dovedirea calităţii sale de titular al dreptului dedus judecăţii, aspectul analizat şi intrat în puterea lucrului judecat, încadrându-se în noţiunea de chestiune prejudicială, în sensul larg al acesteia.
În plus, referitor la susţinerile apelanţilor în sensul lipsei calităţii procesuale a pârâţilor care au stat în acel proces, în cauză nu s-a probat că această hotărâre judecătorească ar fi fost desfiinţată prin intermediul căilor extraordinare de atac, aceasta fiind singura posibilitate prin care, aspectele definitiv şi irevocabil statuate în cuprinsul său, ar fi putut fi cenzurate.
Faţă de cele anterior reţinute în cadrul situaţiei de fapt existente în cauză, consecinţa constatării nevalabilităţii titlului statului constă în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantului nu a ieşit niciodată din patrimoniul acesteia, acest drept existând în patrimoniul acesteia şi la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul litigios, astfel că reclamantul este titularul dreptului de proprietate pe care îl opune în acţiunea în revendicare dedusă judecăţii.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Europene - cauzele M.A. împotriva României, J. împotriva României - hotărârea din 29 iunie 2006, D.V. împotriva României - hotărârea din 21 septembrie 2010: „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”, astfel că, în raport de starea de fapt anterior reliefată, concluzia care se impune este aceea că reclamantul este titular al unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Titlul pârâţilor este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Valabilitatea contractului încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentul revendicat în prezenta cauză, a făcut anterior promovării acestei acţiuni, obiect al cenzurii instanţelor de judecată, care, prin sentinţa civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, au respins acţiunea în constatarea nulităţii acestei convenţii. Această hotărâre îi este opozabilă reclamantului, fiind pronunţată în contradictoriu cu autoarea sa, aspectele asupra cărora instanţele anterioare au statuat irevocabil, impunându-se cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză.
În raport de aceste statuări, criticile referitoare la omisiunea primei instanţe de a reţine, în ceea ce priveşte această convenţie, că erau îndeplinite condiţiile de validitate impuse de art. 948 pct. 4 şi art. 968 C. civ. la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi la buna credinţă a pârâţilor, sunt fondate.
Prin urmare, ambele părţi au un „bun” în sensul Convenţiei.
În concursul dintre apelanţii pârâţi şi intimatul reclamant, Curtea a observat că cel din urmă se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu autorităţile statului care, anterior soluţionării acestei acţiuni, în temeiul Legii nr. 112/1995, au efectuat acte de dispoziţie, asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către pârâţi şi în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
Deşi reclamantul este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut inclusiv printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în anul 1998, aceasta nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru imobilul de care autoarea sa fost deposedată abuziv.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a hotărât cu valoare de principiu că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia şi terţii au fost de bună - credinţă, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza S. contra României).
Curtea are în vedere faptul că în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene s-a reţinut că în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun”, în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 (a se vedea cauza cauza T.T. împotriva României, Publicată în M. Of. nr. 778/13.11.2009).
În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în materie, Curtea Europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al sistemului reparator instituit de legea specială, cât şi dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obţine cel puţin preţul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piaţă, dar şi plata îmbunătăţirilor aduse bunului.
Ca urmare, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene, care înlătură aplicarea dispoziţiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acţiunii în revendicare, se impune a fi apreciată ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamant.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii T.G.D.G. şi T.G.D., criticând-o pentru următoarele motive:
1. S-a soluționat greșit excepţia puterii de lucru judecat.
Astfel, Curtea de Apel reţine că nu există identitate de obiect între obiectul cauzei finalizată prin sentinţa nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2, pe care au invocat-o ca reper al acestei excepţii, deoarece acţiunea iniţiată de C.M., autoarea intimatului Ţ.V.F., a avut ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997.
Ori, identitatea pe care o presupune puterea de lucru judecat nu trebuie să fie absolută, atât timp cât se urmăreşte obţinerea imobilului, în materialitatea sa, indiferent cum sunt formulate petitele acţiunii.
2. Calificarea greșită a efectelor sentinţei civile nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București.
În mod greșit se califică sentinţa civilă nr. 2472/1998 ca având putere de lucru judecat în cauza de față, când se consideră că apartamentul pe care îl dețin are numărul 3, în loc de numărul 2, cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997.
Instanţa de apel stabileşte că e lipsit de relevanță că în sentinţă se menționează apartamentul numărul 3, deoarece prin acțiune reclamanta a dorit a se revendica apartamentul nr. 2, pe ideea că „(...) la etajul 1 nu există un apartament care să poarte nr. 3, ci apartamentul revendicat și apartamentul nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului";.
Realitatea contrazice această presupunere făcută de Curte.
La data de 28 ianuarie 1997 au cumpărat de la SC R. SA apartamentul numărul 2 din imobilul în discuţie.
Obiectul cererii de chemare în judecată, al primei revendicări, a vizat în mod indubitabil apartamentul nr. 3 de la etajul 1 și apartamentul nr. 4 de la etajul 2, iar sentinţa civilă nr. 2472/1998 a obligat SC A. SA și CCMB să îi lase reclamantei apartamentul nr. 3 și 4 din imobil.
Prin urmare, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti nu are nicio valabilitate, nicio forţă juridică, deoarece nu există identitate de părţi (contractul lor de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu SC R. SA, iar revendicarea a fost promovată împotriva SC A. SA, o altă persoană juridică)
sau de obiect (apartamentul lor are numărul 2 și s-au revendicat apartamentul numărul 3 și apartamentul numărul 4).
Dacă ar fi fost vorba despre apartamentul numărul 2 în sentinţa nr. 2472/1998, nici nu ar mai fi fost necesară acţiunea în revendicare de față, aşa cum nu ar mai fi fost necesară acţiunea în nulitatea absolută a contractului din 28 ianuarie 1997, putându-se iniția o simplă acţiune în evacuare.
3. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanţa nu s-a raportat riguros la datele reale ale cazului în speţă.
Dispoziţiile art. 44 din Constituţia României garantează dreptul de proprietate, iar art. 148 şi art. 20 din Constituţia României prevede că tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne.
Complexitatea cauzei impunea ca instanţa să țină seama de decizia nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Accentul pus în decizia aceasta, în soluţionarea acţiunilor în revendicare pe dreptul comun, a fost pe transferul analizei juridice din perspectiva dreptului intern (a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict judiciar) către o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea unei existente unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimonial pârâților.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat, aşa cum a procedat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, valoare principiului securităţii raporturilor juridice și efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Instanța de apel nu a respectat aceste statuări din decizia în interesul legii.
În hotărârea pronunţată în cauza R. contra României, similară cauzei, cumpărătorilor apartamentului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a stabilit că trebuie să li se recunoască cel puţin o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credinţă.
Principiul stabilităţii raporturilor juridice civile vine din necesitatea particularizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin teza potrivit căreia: „atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionale - cauza Pincova şi Pine - și că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele particulare ale flecarei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu buna credinţă, nu trebuie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri”.
În acord cu jurisprudenţa constantă și explicită a instanţei europene, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimonial său.
Cu referire la hotărârile pronunţate în Cauza V., Cauza Va. contra României, Cauza S. și Cauza K. contra României, se precizează că în privinţa intimatului, valoarea patrimonială ce se impune a fi protejată și garantată este numai dreptul la plata despăgubirilor, astfel cum acesta a fost definit în legislaţia specială, având doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, neputându-se recunoaşte proprietarei deposedată/moştenitorului acesteia, decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credinţă.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare în cauză, prin care a susţinut legalitatea deciziei de apel, detaliat pentru fiecare motiv de recurs.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. În cauză s-a reținut în mod corect că nu operează autoritatea de lucru judecat față de sentinţa civilă nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2.
Potrivit art. 1201 C. civ., în vigoare la data sesizării și pronunțării în primă instanță, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleaşi părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
S-a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale în condițiile în care sentința invocată în susținerea excepției a fost pronunțată într-un dosar având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâții recurenți în baza Legii nr. 112/1995.
Deși scopul final urmărit prin cele două acțiuni, prima în nulitatea unui act juridic (cu efect restabilirea situației anterioare) iar a doua în revendicare, este același, respectiv redobândirea imobilului, nu se poate reține în speță identitatea de obiect impusă de norma legală menționată.
Mai mult, și cauza este diferită, întrucât în procesul având ca obiect nulitatea actului de vânzare-cumpărare aceasta este reprezentată de nerespectarea dispozițiilor legale la data încheierii, în vreme ce în cazul revendicării de față aceasta este reprezentată de compararea titlurilor asupra aceluiași bun.
2. În ceea ce privește dreptul de care se prevalează reclamanții, cu referire la sentința pronunțată în acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantului împotriva statului.
Instanța de apel a reținut că sentinţa civilă nr. 2472/1998 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti vizează în fapt toate unităţile locative situate la etajul 1 al clădirii, deci şi apartamentul revendicat în cauza de faţă.
S-a făcut referire în acest sens la mai multe considerente, după cum urmează.
Din cuprinsul sentinţei civile nr. 2472/1998 rezultă că în aceasta se arată neechivoc faptul că acţiunea a vizat apartamentul nr. 3 identificat şi ca „etaj 1” al imobilului din strada A.R., în vreme ce prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 februarie 1946, autoarea reclamantului a dobândit etajul 1 şi 2 din imobilul sus menţionat, fiind astfel firesc ca acţiunea în revendicare promovată să aibă ca obiect bunul imobil individualizat conform actului de dobândire.
În anul 1997 (data înstrăinării apartamentului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995), la etajul 1 nu exista un apartament care să poarte nr. 3, ci apartamentul revendicat şi apartamentul nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului, astfel cum rezultă din adresa SC A. SA, existentă la dosar, situaţie menţinută şi în anul 1998 - data pronunţării sentinţei nr. 2472/1998 dar şi în prezent.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-a constatat că apartamentul 2 a fost vândut „parţial” pârâţilor, iar prin sentinţa civilă nr. 1523/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă, s-a constatat că, la data construcţiei clădirii, etajul 1 reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în două unităţi locative distincte, bucătăria şi culoarul fiind în folosinţa comună a celor unităţi locative astfel formate.
Această constatare a fost valorificată în cauză sub forma prezumției lucrului judecat, și nu cu autoritate de lucru judecat în sensul art. 1201 C. civ., față de apărările privind lipsa identității elementelor pe care aceasta le presupune, la care se face referire în cadrul criticii.
În răsturnarea acesteia, pârâţii recurenţi se folosesc de o parte dintre probele avute în vedere de instanță, care nu mai pot fi reapreciate în recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
Apărarea în sensul că dacă ar fi fost vorba despre apartamentul numărul 2 în sentinţa nr. 2472/1998, nici nu ar mai fi fost necesară acţiunea în revendicare de față, aşa cum nu ar mai fi fost necesară acţiunea în nulitatea absolută a contractului din 28 ianuarie 1997, putându-se iniția o simplă acţiune în evacuare, nu poate infirma concluzia instanței.
Prin acțiunea în nulitate și prezenta acțiune în revendicare se tinde tocmai la redobândirea în fapt a imobilului deținut de către pârâții recurenți, dreptul fiind confirmat în instanță, irevocabil. Acțiunea în evacuare presupune lipsa titlului, or pârâții recurenți se prevalează de existența acestuia, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/2005.
3. În cauză s-a făcut o corectă aplicarea a dispoziţiilor legale incidente, în această noţiune incluzându-se şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, secţii unite.
Potrivit acestei decizii, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Față de limitele fixate prin cererea de recurs și statuările instanței de apel, soluționarea cauzei se circumscrie tezei a doua din decizia în interesul legii.
După cum în mod corect s-a reținut în cauză, ambele părți dețin un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
Titlul reclamantului este reprezentat de sentinţa nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, iar acesta reprezintă un „bun” în lumina jurisprudenței recente a Curţii Europene - cauza M.A. și alții împotriva României, în care s-a subliniat faptul că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct. 140).
Titlul pârâţilor este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii.
Deşi reclamantul este titular al dreptului de proprietate, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în anul 1998, nu a intrat în posesie și nu a primit până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care autoarea sa fost deposedată abuziv. Anterior soluţionării acțiunii în revendicare împotriva statului, acesta a efectuat acte de dispoziţie asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l.
Sub acest aspect, după cum a reținut și instanța de apel, Curtea Europeană a reținut în jurisprudența sa că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, anterior confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate şi chiar unor terţi de bună - credinţă, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza S. contra României).
În ceea ce priveşte posibilitatea de despăgubire a reclamantei, prin apelarea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, relevante sunt concluziile Curţii Europene în hotărârea pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României, redate în cele ce urmează:
„222. Curtea observă că, în faţa multitudinii procedurilor de restituire, autorităţile interne au reacţionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
223. Această unificare, care merge în direcţia bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane şi materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
224. În acest sens, Curtea ia notă de faptul că, fiind confruntată încă de la înfiinţarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centrală a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deşi criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui „titlu de despăgubire” şi mai puţin de 4.000 de plăţi au fost efectuate (parag. 77 de mai sus).
225. Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de Curte în hotărârea F. menţionată mai sus şi a fost recunoscut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta din urmă a criticat lipsa de diligenţă a Comisiei Centrale şi a obligat-o pe aceasta să analizeze dosarele într-un „termen rezonabil"; (parag. 76 de mai sus).
226. Totuşi, în lipsa unui termen legal constrângător, Curtea apreciază că obligaţia menţionată mai sus riscă să fie teoretică şi iluzorie şi că dreptul de acces la o instanţă pentru a denunţa întârzierea acumulată în faţa Comisiei Centrale ameninţă să fie golit de conţinutul său.
227. În fine, Curtea ia notă de sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat şi referitor la care Guvernul recunoaşte că este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului „Proprietatea";, deşi această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacţiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii „titlurilor de despăgubire"; spre piaţa bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară”.
În ceea ce priveşte protecţia pârâţilor recurenţi, care prin admiterea acţiunii în revendicare ar fi, la rândul lor, evinşi de bun, relevantă este hotărârea din 24 martie 2009 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza T.T. împotriva României, redată în extras în cele ce urmează.
„40. Jurisprudenţa furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situaţia reclamantului li s-ar fi acordat cel puţin preţul de cumpărare indexat şi eventual, despăgubiri până la valoarea de piaţă actuală a proprietăţii, precum şi rambursarea oricăror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreţinerea casei.
41. Deşi Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluţia unei acţiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanţele interne în situaţii similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pinc, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similară cu cea a reclamantului din cauza de faţă, li s-a acordat numai preţul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută.
42. Curtea se declară mulţumită că această cale de atac, oferită de C. civ., este suficientă pentru a asigura o reparaţie în situaţii precum cea a reclamantului.
43. Reclamantul ar fi trebuit, astfel, să uzeze de această cale de atac înainte de a introduce plângerea în faţa Curţii”.
Prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus art. 501 din Legea nr. 10/2001, care prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În consecinţă, evingerea recurenţilor pârâţi din cauza dedusă judecăţii, prin admiterea acţiunii în revendicare, nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, câtă vreme aceştia au posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu.
Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă soluționare a cauzei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii T.G.D.G. ŞI T.G.D. împotriva deciziei civile nr. 273 A din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3241/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3264/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
