ICCJ. Decizia nr. 3237/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3237/2012
Dosar nr. 13/3/2005
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 ianuarie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii M.M.E., D.N. şi J.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii O.S.I.M. şi SC E.D. SA, să se recunoască calitatea reclamanţilor de inventatori la invenţia „cazan de abur”, brevetată cu nr. DD/2002, includerea reclamanţilor în această calitate, alături de ceilalţi inventatori, în brevetul de invenţie, modificarea în mod corespunzător a brevetului de invenţie şi obligarea pârâtei SC E.D. SA să achite reclamanţilor drepturile băneşti cuvenite.
Prin sentinţa civilă nr. 1311 din 11 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi în consecinţă, a constatat că reclamanţii au calitatea de inventatori pentru invenţia „cazan de abur"; nr. DD/2002, alături de ceilalţi inventatori menţionaţi în brevet.
Totodată, s-a dispus includerea reclamanţilor, de către O.S.I.M., în calitate de autori ai invenţiei, alături de ceilalţi inventatori, prin modificarea în mod corespunzător a brevetului la rubrica „inventatori";.
A dispus obligarea pârâtei SC E.D. SA la plata către reclamanţi a drepturilor băneşti cuvenite pentru aplicarea invenţiei, începând cu data de 29 martie 2000 până în prezent, după cum urmează: suma de 302.654,72 RON către reclamantul M.M.E., suma de 251.545,60 RON către reclamantul D.N. şi suma de 199.403,15 RON către reclamantul J.l.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că pârâta a contestat calitatea de inventatori a reclamanţilor, admiţând, prin înscrisurile depuse şi prin răspunsurile la interogatoriu propus de reclamanţi, că a desfăşurat începând cu anul 1995 o serie de experimente pentru a spori eficienţa funcţionării şi exploatării morilor şi arzătoarelor şi că a operat modificări pe care le-a testat în perioada următoare, sub coordonarea unei echipe de specialişti din cadrul societăţii, echipă din care reclamanţii nu au făcut parte, rezultând invenţia „cazan de abur"; pentru brevetarea căreia s-a depus cerere la O.S.I.M. la 23 martie 2000 şi ulterior s-a eliberat brevetul în 2002.
Pentru a stabili dacă reclamanţii au calitatea de inventatori, instanţa şi-a însuşit concluziile expertizei în specialitatea proprietate industrială efectuată în cauză, din care a rezultat că aparţine reclamanţilor crearea invenţiei, împreună cu inginer E.F., toţi aceştia hotărând împreună experimentarea funcţionării morii 1A5 pe trei arzătoare, sistemul extinzându-se apoi la toate morile cazanului 5 A, iar finalizarea experimentelor în 1998 şi aplicarea soluţiei tehnice brevetate în 1999-2001 aparţin celorlalţi 6 inventatori.
Tribunalul a mai reţinut, din documentele de la dosar, din cele înmânate expertului şi din minuta încheiată la 23 mai 2005, că reclamanţii au efectuat demersuri pentru experimentarea sistemului conceput de ei şi brevetat ulterior de unitate.
Expertul a conchis în sensul existenţei calităţii de coautori ai brevetului în persoana reclamanţilor, cotele lor de participare fiind: M.M. - 12%, D.N. - 10% şi J.l. - 8%, în total cota de participare a reclamanţilor fiind de 30%, diferenţa de 70% revenind celorlalţi 7 inventatori menţionaţi în brevet.
Expertul a menţionat, iar Tribunalul şi-a însuşit ca atare această constatare, că recunoaşterea calităţii de coautori nu afectează în niciun fel drepturile băneşti ale celorlalţi 7, iar la stabilirea întinderii drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor, calculate anual, s-a luat în considerare calculul avantajelor tehnico-economice pe baza cărora au fost acordate drepturile băneşti celorlalţi inventatori.
Constatând că sunt incidente în speţă prevederile art. 4, art. 6 şi art. 61 din Legea nr. 64/1991, Tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost formulată.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC E.D. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 51 A din 22 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de apelantă şi a respins apelul acesteia, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
1. În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor în proces, chestiune adusă în discuţie printr-unul din motivele de apel de către apelantă, în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, iar de instanţă din oficiu în ceea ce priveşte judecata în prezenta fază procesuală, instanţa de apel a constatat că cererea de chemare în judecată având ca obiect recunoaşterea calităţii de inventatori în persoana reclamanţilor, modificarea brevetului de invenţie nr. DD/2002 şi acordarea drepturilor băneşti cuvenite în considerarea acestui statut a fost formulată de cei trei reclamanţi, însă semnată prin consilierul juridic F.V., ce a fost angajat de sindicatul Liber Independent din cadrul societăţii E.M. la data de 22 decembrie 2004, aşadar anterior formulării cererii de chemare în judecată, după cum rezultă din contractul de asistenţă juridică nr. E depus cu ocazia notelor de şedinţă formulate de reclamanţi la termenul din 8 februarie 2007 în faţa acestei instanţe.
În susţinerea unei asemenea reprezentări a intereselor reclamanţilor în proces s-au invocat prevederile Legii sindicatelor nr. 54/2003, mai precis ale art. 28, potrivit cărora organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg, printre altele, din legislaţia muncii, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi [alin. (1)], în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale având dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză [alin. (2)].
Norma menţionată instituie un caz de reprezentare legală asigurată de organizaţiile sindicale în favoarea membrilor lor, în situaţiile ce presupun o încălcare a drepturilor acestora decurgând şi din contractele individuale de muncă.
Or, în speţă reclamanţii revendică pentru sine calitatea de autori ai invenţiei create în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care presupune preexistenţa unui raport de muncă între reclamanţi şi societatea pârâtă ca angajator, ce nu a fost contestat în cauză şi care rezultă din înscrisurile depuse la dosar, constând în copii ale cărţilor de muncă ale reclamanţilor.
În aceste condiţii, contestarea calităţii de inventatori a reclamanţilor ce nu au fost menţionaţi alături de alte 6 persoane din cadrul societăţii pârâte în cuprinsul brevetului de invenţie echivalează şi cu o încălcare a drepturilor decurgând din contractul de muncă, înţelese în sens larg, ca drepturi legate de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că excepţia invocată de apelantă - ce a vizat modul de reprezentare a intereselor reclamanţilor în cursul judecăţii în primă instanţă, atât pentru exerciţiul dreptului la acţiune cât şi pentru celelalte acte ale judecăţii - este neîntemeiată, pentru considerente similare neavând suport nici excepţia cu acelaşi obiect interesând faza judecăţii apelului, dovedită fiind calitatea de reprezentant a consilierului juridic ce a acţionat în numele şi pe seama reclamanţilor.
Drept urmare, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în faza apelului şi a înlăturat motivul de apel pe acelaşi aspect conceput de apelanta pârâtă.
2. În privinţa celorlalte excepţii procesuale reiterate prin motivele de apel, respectiv cea a inadmisibilităţii şi cea a prematurităţii acţiunii, Curtea a constatat că în mod corect au fost respinse de către prima instanţă.
Cererea de faţă nu are ca obiect anularea brevetului de invenţie, nici revocarea acestuia ori o contestaţie împotriva hotărârii O.S.I.M., pentru a fi aplicabile prevederile art. 53 şi 54 din Legea nr. 64/1991 pe temeiul cărora apelanta pârâtă a formulat excepţiile menţionate.
Litigiul de faţă vizează recunoaşterea calităţii de inventatori a reclamanţilor, cu consecinţele corespunzătoare relative la modificarea brevetului şi despăgubirile cuvenite reclamanţilor, ce are natura unei veritabile acţiuni în revendicare, din moment ce titularii acesteia tind la recunoaşterea pentru sine, în patrimoniul lor, a dreptului decurgând din brevetul de invenţie, drept ce are un caracter real şi absolut, echivalent al dreptului subiectiv de proprietate.
Dispoziţiile aplicabile în cauză sunt cele ale art. 62 din lege, potrivit cărora litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.
În aceste condiţii, nu numai că primul capăt de cerere este admisibil, din moment ce se adresează direct instanţei de judecată potrivit legii, însă nici dreptul valorificat prin această cerere nu este supus vreunui termen, condiţie ori unei sancţiuni de drept substanţial, precum prescripţia sau decăderea invocată de către apelantă.
În privinţa celorlalte cereri, modul de soluţionare al acestora depinde de soluţionarea primei cereri, caz în care termenul de prescripţie (în cazul lor este vorba despre cereri patrimoniale prescriptibile), cel de drept comun prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, curge abia din momentul stabilirii definitive a calităţii de inventatori a reclamanţilor, ca atare nu a început să curgă până în acest moment.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins excepţiile invocate de apelanta pârâtă, ca neîntemeiate.
3. În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că apelanta a formulat critici relative la modul de efectuare a expertizei de specialitate de către expertul desemnat de instanţa de fond V.I., susţinând că este nulă absolut.
Această critică a fost înlăturată, cu motivarea că sancţiunea nulităţii operează, în condiţiile art. 105 C. proc. civ., pentru încălcarea normelor prescrise de C. proc. civ.
În speţă nu se indică în mod explicit o atare încălcare, iar din susţinerile apelantei nu se identifică o nerespectare a dispoziţiilor procedurale prevăzute de art. 201 şi urm. C. proc. civ. Finalitatea susţinerilor apelantei este în realitate aceea a combaterii conţinutului şi a concluziilor expertizei, tinzându-se la efectuarea unei noi lucrări cu aceleaşi obiective cu cele din proba administrată în faţa primei instanţe, finalitate confirmată în cauză prin solicitarea apelantei adresată acestei instanţe de realizare a unei noi expertize în faza apelului.
Instanţa de apel a respins la termenul din 15 februarie 2007 această solicitare cu motivarea că este deja învestită cu verificarea modului de efectuare a lucrării în cursul judecăţii în primă instanţă şi în absenţa oricăror elemente noi prezentate în susţinerea acestei solicitări.
Cu privire la critica referitoare la modul de efectuare a expertizei din perspectiva înscrisurilor cercetate de expert şi a împrejurărilor în care specialistul şi-a adunat informaţiile specifice necesare întocmirii lucrării, instanţa de apel a apreciat că, prin asemenea susţineri, apelanta îşi invocă în fapt propria culpă.
După cum rezultă din minuta întocmită cu ocazia deplasării expertului la sediul societăţii pârâtei, acesta a luat legătura atât cu conducerea societăţii, cât şi cu ceilalţi inventatori menţionaţi în cuprinsul brevetului, context în care exista posibilitatea punerii la dispoziţia expertului a tuturor înscrisurilor relevante din punctul de vedere al cercetări presupuse de misiunea încredinţată.
Or, nu se desprinde din actele întocmite cu acea ocazie faptul că societatea, prin organele de conducere, ar fi intenţionat să remită expertului atare înscrisuri relevante, iar acesta ar fi refuzat primirea lor (de altfel, nici apelanta nu a susţinut acest lucru), din minuta întocmită de expert, redată şi în conţinutul raportului, rezultând că doar reclamanţii au fost cei care i-au pus la dispoziţie înscrisurile pe care le-au considerat necesare şi pe care acesta le-a valorificat în lucrare.
S-a mai reţinut, de către Curtea de Apel, că expertul i-a contactat pe toţi autorii menţionaţi ai invenţiei şi a preluat din discuţiile cu aceştia aspectele apreciate ca relevante în cauză. Faptul că în cuprinsul lucrării nu se regăsesc concluzii formulate pe baza documentelor tehnice interesând evoluţia experimentelor ce au condus la rezultatul tehnic brevetat nu poate fi imputată expertului, ci doar societăţii apelante. În ceea ce priveşte modul de calcul al cotelor de contribuţie stabilite pentru fiecare reclamant în parte din invenţia brevetată, se constată că expertul a solicitat cu ocazia deplasării la sediul societăţii un exemplar al înscrisului cuprinzând calculele avantajelor tehnico-economice pe baza cărora s-au determinat drepturile băneşti cuvenite celorlalţi inventatori, după cum rezultă din conţinutul minutei anexate raportului şi din cuprinsul expertizei înseşi.
Această solicitare i-a fost refuzată de către reprezentantul societăţii cu motivarea că acest calcul nu este disponibil pentru expertiză, situaţie în care expertul a valorificat unica informaţie primită, aceea privind economiile obţinute de unitate în anul 2002, la care a aplicat un procent de 10% reprezentând o cotă procentuală practicată la nivel internaţional, rezultând astfel drepturile băneşti cuvenite reclamanţilor din cauză pentru un singur an (în funcţie de care instanţa de fond a calculat suma de bani cuvenită fiecărui reclamant pentru întreaga perioadă).
Dat fiind contextul în care expertul a făcut acest calcul, respectiv cel al refuzului societăţii apelante de a-i pune la dispoziţie documentele necesare întocmirii raportului, Curtea a apreciat că, din nou, apelanta îşi invocă propria culpă în modul de administrare a probei cu expertiză în cursul judecăţii în primă instanţă, ceea ce a determinat ca susţinerile pe acest aspect să nu fie primite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta SC E.D. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta pârâtă a susţinut următoarele:
1. Excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei de fond în raport de prevederile art. 62 din Legea nr. 64/1991, art. 2 lit. e) şi art. 7 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc competenţa teritorială a Tribunalului de la sediul pârâtei. Recurenta consideră că invocarea acestei excepţii, direct în faţa instanţei de recurs este admisibilă, întrucât reprezintă o excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată oricând. Nu se poate considera că intimaţii reclamanţi au introdus acţiunea la instanţa competentă teritorial după sediul pârâtei O.S.I.M., deoarece O.S.I.M. nu are calitate procesuală de pârât în cauză, ci a fost citat pentru opozabilitate. În faza procesuală a apelului, chiar intimaţii recurenţi au invocat lipsa calităţii procesuale pasive a O.S.I.M., acest aspect fiind consemnat în încheierea de şedinţa din octombrie 2006, aspect asupra căruia însă, instanţa de apel nu s-a pronunţat.
Întrucât citarea unei părţi pentru opozabilitate nu este reglementată, iar legea specială nu stabileşte calitatea O.S.I.M. de parte în cauze având ca obiect litigiile identificate în art. 62, cu atât mai puţin se poate stabili competenţa teritorială a instanţei în funcţie de sediu/domiciliul unei părţi care nu are calitate în cauză.
Tot în sprijinul susţinerii lipsei calităţii procesuale a O.S.I.M., recurenta invocă prevederile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, privind comunicarea hotărârii judecătoreşti către această instituţie.
2. Expertul tehnic I.V., nu ar fi fost competent să întocmească raportul de expertiză efectuat, aceasta fiind angajat al O.S.I.M. în respectiva perioada şi neîndeplinind astfel condiţiile de imparţialitate impuse de lege.
3. Instanţa de apel în mod eronat a respins încuviinţarea probatoriilor solicitate la termenul de judecată din data 08 februarie 2007, deşi potrivit caracterului devolutiv al apelului, avea posibilitatea să verifice atât legalitatea sentinţei, cât şi temeinicia acesteia. Prin motivele de apel formulate, apelanta a criticat întreaga hotărâre judecătorească. În consecinţă, chiar dacă instanţa de apel ar fi depăşit motivele de nulitate invocate în principal, prin cererea de apel, în baza efectului devolutiv al acestei căi de atac ar fi trebui să analizeze cererea şi din perspectiva acestor critici, repunând cauza pe rol, în vederea administrării probatoriilor, în baza art. 295 alin. (2) coroborat cu 151 C. proc. civ., pentru a da apelantei posibilitatea să administreze probe noi.
4. Instanţa de apel în mod eronat nu a dispus rejudecarea cauzei, întrucât temeiul de drept al cererii de apel este reprezentat de art. 282 şi urm. C. proc. civ. Instanţa, pentru a reţine cauza spre rejudecare asupra fondului, era obligată să dispună admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate.
Anularea hotărârii atacate se impune, din două perspective: 1. nulitatea unui act de procedură - raportul de expertiză tehnică judiciară - dat fiind faptul că nu reprezintă în niciun caz o lucrare întocmită de către un specialist, chemat să dezlege anumite împrejurări de fapt pentru care sunt necesare cunoştinţe tehnice de specialitate şi 2. lipsa calităţii de reprezentant al consilierului juridic, care i-a reprezentat pe reclamanţi.
Din perspectiva lipsei calităţii de reprezentant al consilierului juridic, recurenta susţine că potrivit art. 1 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, acesta asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Nicidecum un consilier juridic nu poate asigura reprezentarea unei persoane fizice în faţa instanţei de judecată, motiv pentru care faptul de a semna acţiunea, introdusă de cei trei reclamanţi persoane fizice în nume propriu reprezintă o gravă încălcare a legii privind organizarea profesiei de consilier juridic, precum şi a legii privind organizarea profesiei de avocat.
Art. 28 din Legea nr. 54/2003, nu este incident deoarece acţiunea nu a fost introdusă de către organizaţia sindicală, în numele membrilor.
5. Nu a fost respectat scopul pe care legiuitorul l-a dorit prin efectuarea unui raport de expertiză, care să lămurească asupra unor împrejurări de fapt. Modalitatea prin care se puteau dovedi susţinerile din apel referitoare la nulitatea raportului de expertiză, era încuviinţarea de către instanţă a efectuării unui nou raport de expertiză, cu obiectivele indicate.
6. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au respins în mod neîntemeiat excepţiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea şi tardivitatea acţiunii.
La data de 27 septembrie 2007 s-a înregistrat cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenientul B.F., admisă în principiu prin încheierea din 18 ianuarie 2008.
În motivarea cererii de intervenţie, intervenientul a arătat că ideea care a stat la baza invenţiei brevetate prin brevetul de invenţie nr. DD/2002 îi aparţine, reprezentând subiectul tezei sale de doctorat, anterioară brevetului, motiv pentru care a formulat acţiune în anularea acestuia. Totodată, intervenientul a solicitat suspendarea judecăţii recursului, până la soluţionarea acţiunii menţionate.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2001 s-a dispus suspendarea judecării prezentului recurs până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 32640/3/2007 al Tribunalului Bucureşti având ca obiect acţiunea privind nulitatea brevetului de invenţie.
La data de 5 martie 2012 intervenientul B.F. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, arătând că dosarul în raport de care s-a dispus suspendarea judecării recursului a fost soluţionat irevocabil.
La data de 11 mai 2012, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, ca urmare a constatării că litigiul menţionat a fost soluţionat irevocabil, astfel încât motivul suspendării nu mai subzistă.
Având cuvântul asupra recursului declarat în cauză, reprezentantul recurentei pârâte a arătat că nu mai susţine motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, faţă de anularea brevetului de invenţie, reclamanţii nu mai justifică un interes, faţă de faptul că obiectul acţiunii vizează drepturi ce decurg din acelaşi brevet.
Intimaţii au susţinut că hotărârea pronunţată în celălalt dosar nu este publicată de către O.S.I.M., astfel că, până la soluţionarea contestaţiei în anulare brevetul funcţionează.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs astfel cum au fost restrânse şi prin raportare la situaţia juridică generată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de anulare a brevetului corespunzător invenţiei asupra căreia reclamanţii au pretins drepturi în prezenta cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat să li se recunoască calitatea de inventatori la invenţia „cazan de abur”, brevetată cu nr. DD/2002, să fie incluşi în această calitate, alături de ceilalţi inventatori, în brevetul de invenţie, prin modificarea în mod corespunzător a acestuia şi să fie obligată SC E.D. SA să achite reclamanţilor drepturile băneşti cuvenite în calitate de inventatori.
Ulterior promovării acţiunii, pe rolul Tribunalului Bucureşti s-a înregistrat acţiunea formulată de reclamantul B.F. în contradictoriu cu SC E.D. SA, având ca obiect anularea brevetului de invenţie.
Reclamanţii din prezenta cauză, M.M.E., D.N. şi J.I. au formulat în acel dosar cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 115 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 260 A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, şi irevocabilă prin decizia nr. 1295 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul B.F., s-a dispus anularea brevetului de invenţie nr. DD/2002 pentru neîndeplinirea condiţiei de brevetabilitate privind noutatea şi s-a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienţii M.M.E., D.N. şi J.I.
Ca urmare a anulării brevetului de invenţie cu privire la care reclamanţii din prezenta cauză au formulat pretenţiile, în contradictoriu cu SC E.D. SA, titulara brevetului anulat, acţiunea acestora devine lipsită de temei.
Anularea brevetului s-a impus ca urmare a constatării că lucrarea de doctorat a reclamantului B.F. reprezintă o anterioritate distrugătoare de noutate a brevetului, această lucrare fiind certă (materialul a fost tipărit, difuzat sub formă de rezumat în 1983 specialiştilor din domeniul electroenergetic şi a fost susţinut public la 6 februarie 1984), anterioritatea este suficientă şi a fost apreciată de experţi raportându-se la persoane de specialitate capabile să înţeleagă invenţia şi să o realizeze.
În aceste condiţii, reclamanţii nu mai pot pretinde în contradictoriu cu SC E.D. SA recunoaşterea dreptului de inventator, modificarea brevetului în acest sens şi acordarea drepturilor băneşti pretins cuvenite în această calitate, deoarece pârâta nu mai este titulara unui brevet valabil, iar soluţia tehnică ce s-a dorit a fi protejată prin brevet nu aparţine persoanelor menţionate ca inventatori în brevet, cu atât mai puţin reclamanţilor din prezenta cauză, ci intervenientului B.F., al cărui drept a fost stabilit prin hotărârea judecătorească irevocabilă anterior menţionată, pronunţată inclusiv în contradictoriu cu M.M.E., D.N. şi J.I., care au avut în acel proces calitatea de intervenienţi în interes propriu.
Susţinerea acestora, în sensul că hotărârea nu este publicată de către O.S.I.M. şi că, până la soluţionarea contestaţiei în anulare, brevetul funcţionează, nu poate fi primită, deoarece, indiferent de publicarea acesteia, hotărârea produce efecte între părţile litigante (publicarea având doar scop de opozabilitate faţă de terţi), iar exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare nu înlătură puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti contestate.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 55 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi cererea de intervenţie accesorie, va modifica decizia recurată, va admite apelul pârâtei, va schimba în tot sentinţa primei instanţe şi va respinge acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC E.D. SA împotriva deciziei civile nr. 51/A din 22 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul B.F.
Modifică în parte decizia, în sensul că admite apelul declarat de aceeaşi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 11 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa, astfel:
Respinge acţiunea formulată de reclamanţii M.M.E., D.N. şi J.I., ca neîntemeiată.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3220/2012. Civil. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3241/2012. Civil → |
|---|
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3237/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
