ICCJ. Decizia nr. 3209/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2010 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 93.000 euro cu titlu de daune morale, pentru condamnarea politică suferită de tatăl ei S.M.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că tatăl ei, S.M., a fost deportat în U.R.S.S. pentru a participa la munca de reconstrucție în perioada 03 ianuarie 1945 - 31 iulie 1947, unde a și murit în data de 31 iulie 1947, aducându-i-se grave prejudicii morale.
în drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.
Prin Sentința civilă nr. 2090/D din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei S.E., reținându-se că măsura invocată de reclamantă nu se încadrează în categoria măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de dispozițiile din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 160/A din 19 mai 2011 a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în întregime sentința primei instanțe, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării luată împotriva lui S.M., cu începere din 03 ianuarie 1945, decedat la data de 31 iulie 1947 în fosta U.R.S.S. și a fost obligat pârâtul la 10.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, este adevărat că această măsură luată împotriva tatălui reclamantei-deportarea - nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a constatat că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 "constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu". în conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică și pus în aplicare cu concursul autorităților naționale.
De altfel, s-a arătat că deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbați între 17 - 45 ani, femei între 18 - 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în chiar titlul legii privind "acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri".
Totodată, instanța de apel a reținut că, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală.
în concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, nu numai că a continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de încetare a acesteia.
Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, altfel părților le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).
în plus, în prezenta speță reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care-i fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o "speranță legitimă" și prin urmare un "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.
De asemenea, s-a mai reținut că, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui acesteia.
Instanța de apel a concluzionat că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive favorabile, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, curtea de apel a apreciat că suma de 10.000 de euro acordată cu titlu de despăgubiri civile este în măsură a înlătura calitatea de victimă a reclamantei, fără a fi considerată ca o sumă excesivă sau doar modică.
Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
I. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
în mod nelegal, Curtea de Apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
în consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nicio relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.
Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.
S-a mai susținut că, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 10.000 euro, este exagerat de mare raportat la practica înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și constituie o îmbogățire fără just temei.
Pe de altă parte, s-a arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie și se aplică și cauzelor în curs de judecată nesoluționate definitiv la data publicării ei, deci și cauzei de față, astfel că lipsește temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri.
II. Recurentul-pârât Statul Român a criticat hotărârea Curții de Apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:
Criticile din recursul Parchetului referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă și, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporționalității și echității.
Așa cum susține și recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada 03 ianuarie 1945 - 31 iulie 1947, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra sa, acesta decedând la scurt timp după aceea.
Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speță, situația tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.
Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.
Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către recurent.
în cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 31 iulie 1947, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.
Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege], "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare".
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, "(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situația tatălui reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
în speță, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece tatăl reclamantei a fost pur și simplu deportat fără voința lui în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.
în concluzie, urmează a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura deportării luată față de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Sunt, așadar, întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul Parchetului se impune a fi admis și pe cale de consecință va fi admis și recursul pârâtului Statul Român, urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se dispună modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond.
Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009, nu s-a mai impus a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă judecății nu s-a încadrat în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluția de respingere a acțiunii reclamantei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3211/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3210/2012. Civil → |
|---|
