ICCJ. Decizia nr. 3289/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3289/2012
Dosar nr. 1452/99/2010
Şedinţa publică din 14 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2341 din 24 noiembrie 2010, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul U.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pe cale de consecinţă pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 3.000 euro în echivalent în RON la data plăţii efective cu titlu de daune morale; a respins cererea reclamantului de acordare de daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul U.P. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 1455/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
La data de 08 iunie 2006, reclamantul a fost iniţial reţinut şi apoi arestat, durata arestării sale fiind de 11 luni şi 2 săptămâni.
Prin decizia penală nr. 2 din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia penală nr. 1850/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus achitarea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Reclamantul U.P. şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Raportat la capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit, Tribunalul a reţinut că, incontestabil, privarea de libertate a reclamantului pe o durată de aproape un an a adus atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, i-a produs suferinţe pe plan moral şi social, însăşi legea, recunoscând posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deţinere nelegală.
Recunoaşterea prin lege a unei astfel de posibilităţi şi dificultăţi de evaluare ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral cum este suma de 500.000 euro solicitată de reclamant prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale, urmează a se avea în vedere perioada arestării, afectarea reputaţiei persoanei arestate şi familiei sale în comunitatea din care face parte, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Totodată, însă, instanţa a avut în vedere şi faptul că persoana arestată este beneficiarul direct al despăgubirilor deşi prejudiciul moral s-a produs asupra sa şi într-o mai mică măsură asupra familiei sale.
Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie motivată prin sumele acordate.
Spre exemplu, în cauza Konolos (hotărârea din 07 februarie 2008) în care Curtea a constatat încălcarea art. 5 parag. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant.
În cauza Canciovschi, pentru detenţie nelegală, neaducerea în faţa unui magistrat şi interceptării telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului o sumă rezonabilă cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Şi în alte hotărâri din anii 2008-2010 (încălcarea art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 6 parag. 5 din Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1.000-5.000 euro pentru prejudiciul moral (cauza Ţarălungă - hotărârea din 08 iulie 2008, cauza Oancea - hotărârea din 29 februarie 2008, cauza Jiga - hotărârea din 16 martie 2010).
Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect daune materiale, instanţa a reţinut că acesta nu este dovedit de reclamant.
Acesta nu a făcut dovada că în acea perioadă ar fi obţinut venituri din prestarea vreunei activităţi ori s-ar fi aflat în procesul de învăţământ (fiind minor la data arestării).
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 55 din 27 aprilie 2011, a respins apelurile declarate de U.P. şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Iaşi, împotriva deciziei civile nr. 3 din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul U.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat să-i plătească suma de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru suferinţa creată prin arestarea şi încarcerarea sa nelegală timp de 11 luni şi 2 săptămâni şi suma de 14.400 RON daune materiale reprezentând venituri nerealizate.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, iar pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
S-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 844 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Iaşi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul U.P. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) cu referire la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. în dauna părţii vătămate V.C., sentinţă rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2 din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi şi decizia nr. 1850 din 19 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social, profesional, că astfel de măsuri le lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală şi că din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Pe de altă parte, deşi este real că stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, în speţă, instanţa de fond a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin arestarea nelegală şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit.
Cum reclamantul nu a produs niciun argument în sprijinul sumei solicitate ca despăgubiri morale, se reţine că instanţa de fond în mod corect şi legal le-a apreciat la suma de 3.000 euro prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate în mod constant.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Iaşi, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pct. 7-8 C. proc. civ., deoarece:
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care petentul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale. Pentru daunele morale şi materiale s-a solicitat astfel respingerea cererii ca inadmisibilă, nefiind dovedită.
Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul U.P. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 1455/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
La data de 08 iunie 2006, reclamantul din prezenta cauză a fost iniţial reţinut şi apoi arestat, durata arestării sale fiind de 11 luni şi 2 săptămâni.
Prin decizia penală nr. 2 din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia penală nr. 1850/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus achitarea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Temeiul juridic pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere perioada arestării, afectarea reputaţiei persoanei arestate şi familiei sale în comunitatea din care face parte.
Reglementarea legală, ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi antrenată răspunderea statului, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, săvârşite în procesele penale şi a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală, cât şi prin nelegala privare sau restrângerea de libertate din cursul procesului penal.
Ca atare, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, astfel că dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. reglementează o procedură specială prin care persoana, faţă de care s-a comis o eroare judiciară, poate solicita statului repararea prejudiciului material suferit.
Astfel, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale sus evocate, are dreptul la repararea prejudiciilor şi a pagubei suferite, atât persoana care a fost condamnată definitiv, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, cât şi cea care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, în mod nelegal.
Or, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond în mod legal şi corect au reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. şi, deci, este antrenată răspunderea statului, în condiţiile în care a rezultat, fără posibilitate de echivoc, că reclamantul a fost reţinut şi arestat preventiv timp de 11 luni şi 2 săptămâni.
În ce privesc daunele morale solicitate de reclamant, este de reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doză de aproximare, situaţie în care instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au rost lezate aceste valon şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi măsura în care i-a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.
La cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului, real şi efectiv, produs victimei erorii judiciare.
Daunele morale datorate de stat, trebuie să reprezinte o justă şi integrală despăgubire şi să cuprindă, în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum şi beneficiul de care a fost lipsit, integralitate ce are în vedere atât prejudiciul material, cât şi prejudiciul moral, încercat de cel aflat în situaţia sus-menţionată.
Totodată, potrivit dispoziţiilor legale sus-evocate, răspunderea statului pentru fapta organelor sale nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport de natura sau componentele prejudiciului, ori de forma sau modalitatea culpei.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor art. 504-505 C. proc. pen., interpretare care de altfel este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 5 din Convenţie.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că, în cazurile de violare a art. 5 parag. 1 al Convenţiei, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti, pentru prejudiciul material şi moral produs victimei, pe perioada detenţiei nelegale.
Cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în cauză, este de reţinut că, la acordarea despăgubirilor morale, Curtea Europeană nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Astfel, din perspectiva celor expuse rezultă, fără posibilitate de echivoc, că arestarea nelegală a reclamantului a produs grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziţia socială, dar şi cea profesională şi familială, criterii, ce de altfel, definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale.
Aşa fiind, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin actele de la dosar, rezultă că reclamantul, fiind victima unei erori judiciare, este îndreptăţit la repararea prejudiciului în condiţiile dispoziţiilor legale sus evocate, întrucât, prin arestarea nelegală, i-au fost afectate şi lezate valorile morale esenţiale, precum şi situaţia socială, profesională, dar şi cea familială.
Este de reţinut că dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu dau dreptul, în mod automat, la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea şi cuantificarea acestora ridică probleme atât pentru solicitant, cât şi pentru instanţa de judecată.
Astfel, este real că daunele morale sunt destinate să confere o satisfacţie echitabilă, dar nici nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat faţă de circumstanţele speţei, şi să-i confere un folos material, fără o justificare cauzală în raport de eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Ca atare, din perspectiva celor expuse, a stării de fapt conturată în cauză, a valorilor lezate, prin arestarea nelegală a reclamantului, judecând în echitate, este de reţinut că daunele morale în cuantum de 3.000 euro nu reprezintă nicio îmbogăţire fără just temei şi nici un cuantum exagerat, având astfel justificarea atât în eroarea penală cât şi în consecinţele ei.
Nefondate sunt, de altfel, şi criticile legate de incidenţa dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în condiţiile în care cauza a fost examinată atât în raport de obiectul ei cât şi în limitele învestirii instanţei de apel, fiind arătate motivele de fapt şi de drept pe care instanţa şi-a argumentat soluţia adoptată.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Iaşi, împotriva deciziei nr. 55 din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3286/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3304/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
