ICCJ. Decizia nr. 3329/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3329/2012
Dosar nr. 8018/118/2009
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1334 din 15 decembrie 2009 a Tribunalului Constanţa s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.D., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Constanţa, fiind obligat la plata către reclamant a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică, în sumă de 30.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plăţii.
Au fost respinse, ca nefondate, celelalte pretenţii solicitate cu acest titlu.
Tribunalul a reținut în considerente că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 970 din 12 septembrie 1959 pronunţată de Tribunalului Militar Bucureşti la o pedeapsă de 20 ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică pentru crima de a unelti contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 din fostul C. pen. Prin decizia nr. 2917 din 23 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, în urma admiterii recursului, această pedeapsă a fost redusă la 15 ani muncă silnică şi respectiv 6 ani degradare civică.
Instanţa de fond a constatat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. a), cât şi cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, act normativ prin care se stabileşte de drept caracterul de condamnare cu caracter politic faţă de temeiul în drept reţinut prin sentinţa penală, instanţei de judecată revenindu-i doar atribuţia de a stabili cuantumul şi întinderea despăgubirilor morale.
Sub acest ultim aspect s-a arătat că deşi criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesară realizarea unei corelări cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate.
Că în aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii victimei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial. Cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilit şi în raport de perioada detenţiei, de suferinţele fizice şi psihice la care reclamantul a fost supus în închisoare, de faptul că nu a putut beneficia de toate drepturile şi libertăţile recunoscute de Constituţie, de o viaţă de familie normală, dar şi de despăgubirile primite de reclamant în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
S-a apreciat de către instanţa de fond, pe baza acestor considerente, că suma de 30.000 euro poate compensa prejudiciul moral suferit ca urmare a încălcării de către statul totalitar comunist a drepturilor fundamentale ale omului garantate chiar de Constituţia României, în vigoare la acea dată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamantul O.O., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost invocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396/11.06.2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea de la acea dată a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea Deciziei 1462 din 09 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin decizia nr. 235/C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanța, secţia civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca nefondată. Prin aceeași decizie a fost respins apelul reclamantului.
Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei următoarele:
S-a constatat că, pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989, şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a înţeles să adopte – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative. Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (06 martie 1945-22 decembrie 1989).
Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost, aşadar, repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care Statul Român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Astfel, în expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 s-a arătat că, „în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit (…) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.
Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În considerarea acestor argumente, instanța de apel a apreciat că nu se va putea susţine că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
În al doilea rând, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de „victimă”.
Nu poate fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia că apelantul-reclamant ar fi dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Curtea a reţinut, sub acest aspect, că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant – ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
S-a reținut că, în speţă, reclamantul a invocat lipsa unei juste despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic generate de pronunţarea sentinţei penale nr. 970 din 12 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, absenţa unei despăgubiri echitabile fiind invocată în considerarea suferinţelor fizice şi psihologice suportate în acea perioadă atât de către cel condamnat, cât şi de familia acestuia.
În opinia instanței de apel, considerentele mai sus-expuse tind, însă, spre concluzia că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
Or, reține Curtea de apel, este incontestabil că nu se prefigurează în speţă existenţa unei situaţii care să-l îndreptăţească pe apelantul-reclamant să pretindă acordarea unui cuantum mai mare al compensaţiilor faţă de cel stabilit deja în conformitate cu dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru că legiuitorul i-a recunoscut - pe lângă calitatea de victimă a fostului sistem represiv - şi cuantumul sumei ce urmează a-i fi achitat pe parcursul vieţii, împreună cu celelalte beneficii legale.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înţeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.
S-a mai reținut că invocarea de către intimatul-reclamant a lipsei unei compensaţii la valoarea cerută prin acţiune ca fiind rezonabilă, nu poate fi apreciată ca justificată, raţională şi obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obţină astfel de compensaţii şi doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menţionate.
De altfel, însăşi Curtea Europeană a statuat că statul beneficiază de limite extinse în a determina, prin propria legislaţie vizând repararea prejudiciilor generate de sistemul comunist sau de naţionalizările abuzive făcute anterior trecerii la un regim democratic, care sunt persoanele care intră în această categorie, condiţiile de indemnizare şi cuantumul indemnizaţiilor cuvenite.
În concluzie, s-a arătat că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, pentru apelantul-reclamant s-au stabilit despăgubiri în acord cu dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, de care beneficiază şi în prezent, nefiind relevate alte motive pentru care să se acorde o compensaţie suplimentară.
În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul O.O., care, indicând temeiul prevăzut de dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., susţine, în esenţă, că instanța de apel nu trebuia să analizeze temeinicia pretențiilor sale decât în aplicarea textului de lege pe care și-a întemeiat cererea, analizând dacă este îndreptățit sau nu să solicite despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Acţiunea formulată de reclamant a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Constanţa.
În faţa instanţei de apel a fost invocată, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, ulterior acest text de lege fiind declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Substituind motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia cererii de acordare a daunelor morale, Curtea va constata că este legală soluția de respingere a acțiunii reclamantului, dar prin prisma inexistenţei temeiului juridic al acordării acestor despăgubiri, raportat la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 (4) din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare – în materia controlului constituţionalităţii legilor – a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului încriminat cu Legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional – prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale – şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 18 aprilie 2011, dată la care – urmare declarării neconformităţii textului cu Legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate – norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 – publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Partea I – a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant O.O. împotriva deciziei nr. 235/C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3319/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3330/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
