ICCJ. Decizia nr. 3304/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3304/2012
Dosar nr. 18662/3/2010
Şedinţa publică din 14 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la data de 15 aprilie 2010, sub nr. 18662/3/2010, reclamantele A.V. (fostă B.) şi M.T. (fostă B.) au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, în echivalent RON, la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui lor, B.P.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că tatăl lor a fost deţinut politic, arestat la data de 19 iulie 1952 şi pus în libertate la data de 26 iulie 1962.
În dovedirea cererii formulate, reclamantele au depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: fişa matricolă penală din 10 martie 1953, emisă de Penitenciarul Constanţa; adresa din 12 martie 1991, emisă de Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat; decizia nr. 2787 din 19 noiembrie 2008 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă; acte de stare civilă ale reclamantelor şi ale tatălui lor; sentinţa penală nr. 177 din 10 martie 1953, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1385 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantele A.V., şi M.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 177 din 10 martie 1953, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, B.P., tatăl reclamantelor, a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională, 500 RON amendă penală, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, conform art. 209 C. pen. În temeiul art. 327 alin. (3) C. pen., a fost condamnat 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. Averea personală i-a fost confiscată. Conform adresei din 12 martie 1991, emise de Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat, B.P. a fost arestat la data de 19 iulie 1952 şi a fost pus în libertate la data de 26 iulie 1962, în baza adresei din 1966, iar la punerea în libertate a fost încadrat în colonie de muncă, în baza Ordinului M.A.I. nr. E/10105/1962, pe o perioadă de 24 luni.
Astfel, s-a reţinut că reclamantele se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri de la pârât pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor prin condamnarea cu caracter politic, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a reţinut că tatăl reclamantelor a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin condamnarea la care a fost supus, tatăl reclamantelor a suferit un prejudiciu moral, fiindu-i încălcat dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de onoare şi reputaţie.
Cât priveşte însă cuantumul despăgubirilor solicitate, Tribunalul a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi alin. (2) pct. 11, precum şi cele prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, conform cărora suma maximă a despăgubirilor ce se poate acorda descendenţilor de gradul 1 ai persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic este de 5.000 euro.
Ţinând cont şi de faptul că autorului reclamantelor i-au mai fost acordate măsuri reparatorii, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Tribunalul a admis în parte cererea.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 450 A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins cererea ca nefondată; a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantele persoane fizice A.V. (fostă B.) şi M.T. (fostă B.), împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a analizat sentinţa instanţei de fond în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. şi de Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, definitive şi obligatorii. Astfel, s-a reţinut că teza juridică susţinută de către reclamante în acţiune constă în faptul că tatăl acestora a suferit o condamnare cu caracter politic, în perioada 19 iulie 1952-26 iulie 1962, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca „fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/03.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţionala a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În consecinţă, reţinând că indiferent de modul de interpretare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situaţie, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituţional.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele A.V. (B.) şi M.T. (B.), critica vizând următoarele aspecte:
Astfel, recurentele-reclamante susţin că în mod greşit instanţa de apel a admis apelul pârâtului şi a respins cererea lor de acordare a daunelor morale, ţinând seama de Deciziile nr. 1358, respectiv 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale.
De asemenea, recurentele arată că suma solicitata cu titlu de daune, este cu mult mai mică în comparaţie cu suferinţele şi prejudiciile materiale şi morale, pricinuite de Statul Român, astfel că solicită admiterea recursului cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor în cuantum de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale şi materiale.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor ort. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr, 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie; aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă iiu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât daca ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 28 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurentele-reclamante sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.V. (B.) şi M.T. (B.) împotriva deciziei nr. 450 A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3289/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3319/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
