ICCJ. Decizia nr. 404/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 404/2012
Dosar nr. 457/87/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2010 la Tribunalul Teleorman reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării şi încarcerării în perioada 20 noiembrie 1954 - 26 iunie 1964, precum şi pentru suferinţele pe care a trebuit să le îndure după eliberare şi până în prezent, datorită degradării vieţii şi sănătăţii, imposibilităţii continuării studiilor şi obţinerii unor venituri corespunzătoare.
Reclamantul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 622 din 24 martie 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civilă pentru infracţiunea de „crime şi uneltire contra ordinii sociale", faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 3 din vechiul C. pen. Din această pedeapsă, reclamantul a executat 9 ani, 7 luni şi 6 zile. A fost arestat în Bucureşti, la data de 20 august 1954 şi dus în arestul securităţii, unde a fost anchetat. Această anchetă presupunea bătaie cruntă până la pierderea cunoştinţei, ţinerea în poziţii chinuitoare, interdicţia de a bea apă.
Reclamantul a mai precizat că, împreună cu alţi deţinuţi, au locuit în condiţii mizere, hrana era insuficientă şi au fost forţaţi să muncească la îndiguiri, unde trebuiau să sape şi să care pe dig circa 3 nr de pământ pe zi, iar dacă nu realizau această normă se aplicau bătăi îndelungate. Suferinţele reclamantului au continuat şi după eliberarea din închisoare în anul 1964, deoarece viaţa de familie, cariera şi reputaţia, relaţiile cu prietenii şi sursele de venit au fost afectate de condamnarea suferită.
Prin întâmpinare, Statul Român, reprezentat prin D.G.F.P. Teleorman, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a Statului Român, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că prejudiciul moral nu trebuie stabilit prin aprecieri de ordin general, ci este necesar să se aibă în vedere criterii rezultând din cazul dedus judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 142 din 28 iunie 2010, Tribunalul Teleorman a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea reclamantului, fiind obligat pârâtul la plata sumei 100.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. anterior, aceasta constituind o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin condamnarea suferită, anchetarea îndelungată, detenţia şi suferinţele produse ulterior eliberării, reclamantului i-au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viaţă, la libertate, la conştiinţă), i s-au produs suferinţe fizice (prin muncă forţată, înfometare, condiţii inumane de trai), i s-a ruinat sănătatea fizică (prin regimul dur de detenţie şi lipsa hranei şi a asistenţei medicale) şi psihică (prin anchetare, condamnare şi executare pe nedrept), i s-a distrus familia.
Aceste suferinţe conferă reclamantului dreptul la reparaţie constând în daune morale, iar în raport cu amploarea privaţiunilor şi suferinţei pe timp îndelungat, tribunalul le-a apreciat la suma de 100.000 euro. La cuantificarea daunele, tribunalul a avut în vedere şi ca beneficiarul daunelor morale să nu se îmbogăţească fără just temei în dauna statului, o asemenea eventualitate neputând fi avută în vedere de legiuitor la edictarea legii reparatorii.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantul D.G. şi pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Judeţului Teleorman.
În motivarea apelului Statul Român a arătat că, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor stabilindu-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice.
Este adevărat că intimatul apelant a suferit de pe urma masurilor luate de către regimul trecut, dar pretenţiile cu care se îndreaptă acesta împotriva Statul Roman prin sunt nejustificate, întrucât acesta nu face dovada ca s-a raportat la ceva anume, având in vedere si împrejurarea că, criteriile de cuantificare nu sunt expres prevăzute de lege.
S-a solicitat ca la stabilirea cuantumului daunelor morale să se aibă in vedere prevederile OUG nr. 62/2010, în sensul de a acorda intimatului apelant o suma de pana la 10.000 euro.
Apelantul-reclamant D.G. a susţinut că suma acordată este prea mică în raport cu suferinţele avute şi cu amploarea privaţiunilor şi a suferinţei îndurate în timpul celor 10 ani de detenţie pe nedrept. In cauze similare, în care perioada de încarcerare a fost mult mai mică, s-au acordat despăgubiri în cuantum de 300.000 euro sau 600.000 euro. Deşi la dosar s-a depus practica judiciara în domeniu, instanţa a apreciat subiectiv, stabilind o sumă inechitabilă în raport cu cele stabilite în favoarea altor persoane aflate în situaţii similare.
În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, apelantul pârât nu a formulat concluzii în faţa instanţei, iar apelantul reclamant, prin notele scrise depuse la dosar, a arătat că solicită să se aplice direct dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Constituţie şi art. 6, art. 1 Protocolul 1, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin Decizia nr. 118/ A din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile, examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelanţi, precum şi în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Critica apelantului pârât Statul Român, privind neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 din OUG nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text a fost modificat prin pct. 1 din OUG nr. 62/2010 a fost respinsă, întrucât dispoziţiile legale a căror neaplicare a fost invocată nu mai produc efecte ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că apelantul reclamant se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, tară a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanţa naţională, prima chemate sa aplice Convenţia.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanţă, criticat deopotrivă de reclamant şi de pârât instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate criticile formulate.
În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către cel deţinut.
Faţă de aceste principii instanţa de apel a reţinut că suma stabilită este corespunzătoare cu prejudiciul suferit de reclamant.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
Reclamantul D.G. invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând în esenţă acordarea despăgubirilor în valoare de 700.000 euro şi arătând că suma stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel nu corespunde prejudiciului moral pe care l-a suferit. De asemenea, s-a arătat că împrejurarea că este beneficiarul drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu este de natură a diminua despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 221/2009. Se mai susţine că în cauze similare, potrivit practicii judiciare, s-au acordat despăgubiri mai mari, reclamantului creându-i-se astfel o situaţie discriminatorie. Urmările detenţiei sale se pot asimila prejudiciului moral suferit de persoanele în cazul cărora Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (cazul Bragadireanu contra României, cazul Iambor contra României ş.a.).
Pârâtul Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Teleorman a criticat Decizia pe de o parte pentru cuantumul sumei acordate ca despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pe care l-a considerat excesiv, iar, pe de altă parte a solicitat ca instanţa să aibă în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1354/2010.
Recursul pârâtului va fi admis, Decizia recurată va fi casată, precum şi sentinţa nr. 142/2010 pronunţată de Tribunalul Teleorman cu consecinţa respingerii acţiunii.
Recursul reclamantului va fi respins pentru următoarele considerente comune.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apei Bucureşti Ia data 8 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. l lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura tăcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru considerentele expuse va fi admis recursul pârâtului Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a judeţului Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 118/ A din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va fi casată Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Teleorman, secţia civilă, cu consecinţa respingerii pe fond a acţiunii, iar recursul reclamantului va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul pârâtului Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a judeţului Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 118/ A din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Teleorman, secţia civilă şi pe fond respinge acţiunea.
Respinge recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 411/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 402/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
