ICCJ. Decizia nr. 402/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 402/2012
Dosar nr. 12985/118/2009
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 269 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii C.M., C.E. şi C.A.M., în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanţi a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, C.L., în sumă de 150.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii şi a fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a avut în vedere că prin sentinţa penală nr. 7 din 5 ianuarie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul penal nr. 609/1952, definitivă prin Decizia nr. 1085/1953, autorul reclamanţilor a fost condamnat la 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 284 comb. cu art. 209 partea a IlI-a C. pen. Tatăl reclamanţilor a fost arestat la data de 20 iunie 1952, decedând în închisoare la 6 iunie 1960, după 8 ani de executare a pedepsei.
S-a stabilit că este vorba de o condamnare politică, efectele sentinţei penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamanţii fiind descendenţi de gradul I - fii ai condamnatului C.L., fiind aşadar îndeplinite şi condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a apreciat de către instanţa de fond că recunoaşterea prin lege a posibilităţii de reparare a prejudiciului moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante, Iară corespondent cu ceea ce ar trebui să se acopere prin daunele morale, cum este suma de 800.000 euro solicitată de reclamanţi prin acţiune. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată şi ţinând seama de criteriile aplicabile în speţă şi de particularităţile speţei a fost acordată suma de 150.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa, şi reclamanţii, iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocată de către pârât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege - fiind repusă pe rol după comunicarea Deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În apelul formulat de reclamanţi s-a criticat soluţia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferinţele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice.
Statul român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanţa a criticat în apelul formulat sentinţa pentru acordarea unei sume cu titlu de daune morale arătând că nu s-a făcut dovada că numitul C.L. a suferit o condamnare cu caracter politic, în condiţiile arătate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, infracţiunea de favorizare a infractorului putând să se refere la orice faptă penală, Iară ca din aceasta să rezulte natura politică a condamnării.
Apelantul pârât a mai susţinut că în speţă nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistenţa unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un cec în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptăţite; oricât de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implică limite ale reparaţiei lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Prin Decizia nr. 106/ C din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată. A respins apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că apelanţii au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării pe parcursul procesului neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a analizat apelurile împreună, soluţionându-le printr-un considerent comun.
S-a reţinut că adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990, Ordonanţei de urgenţă nr. 214/1999, HG nr. 1724 din 21 decembrie 2005 (abrogată ulterior prin HG nr. 1372 din 18 noiembrie 2009) şi Legii nr. 221/2009 au avut ca scop să ducă la repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material produse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de condamnare a fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fî conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic, fundamentul juridic fiind art. 998 şi 999 C. civ.
S-a mai reţinut că s-a declarat neconstitutionalitatea textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. 1 şi 2 din OUG nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, a mai reţinut instanţa că reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, C.L.
Susţinerile apelantului pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării au fost înlăturate din perspectiva temeiului de drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală 7 din 5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucureşti, care a încadrat fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, cât şi din conferirea post mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform Deciziei nr. 2864 din 29 noiembrie 2007.
Acest fapt nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după decesul autorului.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului C.L. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că instanţa de apel trebuia să analizeze cererea în raport de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanţei, care permite descendenţilor de gradul I să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către autorul lor. Instanţa de apel, trebuia să se raporteze şi la suferinţele îndurate de apelanţi în nume propriu urmare a condamnării politice a autorului lor şi confiscării averii, privaţiunile de ordin material şi moral, limitarea dreptului la muncă, la studii. Recurenţii-reclamanţi nu au mai avut posibilitatea de a-şi vedea tatăl după arestare, pierzând-ul în penitenciarul Aiud, tară a şti ce s-a întâmplat cu trupul său şi crescând şi trăind cu amintirea tatălui, prejudiciu moral nereparat până în acest moment.
Recursul nu este fondat.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstitutionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Constanta la data 14 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanţii nu au un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M., C.E. şi C.A.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.M., C.E. şi C.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 106/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 404/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 381/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
