ICCJ. Decizia nr. 3331/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3331/2012
Dosar nr. 804/115/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 08 martie 2010, reclamantul P.P. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să se constate caracterul politic al măsurii administrative privind internarea în unităţi de muncă a antecesoarei sale - P.G.I.M. - şi să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 1.000.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1249 din 23 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamantului şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Defuncta P.G.I.M. a fost internată într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., în perioada 16 ianuarie 1945-26 octombrie 1949, fiind trimisă la muncă de reconstrucţie, aşa cum rezultă din adeverinţa din 10 aprilie 1971.
Conform hotărârii din 30 ianuarie 1991, Consiliul Judeţean Caraş-Severin i-a acordat acesteia suma de 955 RON despăgubiri în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i recunoscută perioada 16 ianuarie 1945-26 octombrie 1949, cât a fost internată în colonia de muncă, ca fiind vechime în muncă.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Reclamantul a dovedit că antecesoarea sa a făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S. în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, măsură ce i-a creat mari prejudicii atât ei, cât şi familiei sale.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora au fost avute în vedere consecinţele negative suferite de defuncta P.G.I.M., atât pe plan fizic, cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care aceasta a perceput consecinţele vătămării. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 80.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate.
Prin decizia nr. 656 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timișoara, secţia civilă, s-a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului, motiv pentru care a fost admis, fiind schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantului în totalitate.
În considerentele deciziei s-a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
A mai reţinut instanţa de apel că, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.P., solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului şi admiterii în totalitate a acţiunii.
Un prim motiv de recurs vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a considerat că situaţia sa nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 întrucât, în opinia sa, deportarea etnicilor germani de cetăţenie română în U.R.S.S. a fost o formă inumană de discriminare a statului faţă de cetăţenii săi, acestora nefiindu-le permis să îşi exprime acordul sau dezacordul faţă de regimul comunist.
Al doilea motiv de recurs se referă la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională, recurentul apreciind că aceasta nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau în căi de atac) la data pronunţării ei, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, măsura administrativă căreia a fost supusă mama reclamantului, respectiv aceea a deportării în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă.
Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantului trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziţii nu este reglementată situaţia concretă a mamei acestuia.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare”.
Se constată însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze şi această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
În cazul în speţă însă, recurentul-reclamant nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că mama acestuia a fost deportată în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Concluzionând, se reţine că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 şi pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 313 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva deciziei nr. 656 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timișoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva deciziei nr. 656 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timișoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3330/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3332/2012. Civil → |
|---|
