ICCJ. Decizia nr. 3450/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3450/2012
Dosar nr.8910/3/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 58 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanta Fundaţia „C." împotriva sentinţei civile nr. 697 din 18 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă. A desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, respinsă ca inadmisibilă de instanţa de fond, care a apreciat că reclamanta trebuia să recurgă la dispoziţiile legilor speciale de reparaţii.
Instanţa de apel a apreciat că este dreptul reclamantei de a supune dreptul litigios pretins judecăţii, inclusiv pe calea dreptului comun, în ipoteza în care consideră inaplicabilă norma specială.
Întrucât problema concursului dintre norma specială şi cea generală nu a fost soluţionată de prima instanţă, prima instanţă a aplicat eronat dispoziţiile deciziei nr. 33/2008.
Nu se poate aprecia că Legea nr. 10/2001 se aplică în toate situaţiile în care imobilul preluat abuziv nu figurează în listele anexă ale OUG nr. 83/2009 şi OUG nr. 94/2000, în condiţiile în care art. 8 din Legea nr. 10/2001 le exclude expres din domeniul de reglementare al acestei legi.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâţii au declarat recurs prin care au formulat, în esenţă, următoarele critici:
În cursul anului 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a schimbat practica cu privire la restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv. Nu se mai restituie în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat membru şi prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior.
Prin stabilirea împrejurării că se naşte un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are dreptul la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
În mod corect prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
2.2. Întâmpinarea
Intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
S-a arătat că reclamanta nu a avut posibilitatea să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare pe dreptul comun fiind singura cale prin care reclamanta îşi poate valorifica dreptul de proprietate.
Instanţa de fond a interpretat greşit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi atunci când a considerat că dacă nu a uzat de prevederile legii speciale de retrocedare nu mai poate formula o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
2.3. Analiza recursurilor
Recursurile sunt întemeiate în sensul următoarelor considerente:
Prin Decizia nr. 33/2008 dată asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit faptul că în acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.
De asemenea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, pentru a stabili cărui titlu urmează să-i dea preferabilitate, şi, în acelaşi timp, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele învestite cu o acţiune în revendicare de drept comun, având ca obiect imobilele menţionate, trebuie să analizeze, pentru a ajunge la determinarea titlului preferabil, în ce măsură, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. În alte cuvinte, pornind de la faptul că persoana interesată nu are un drept de opţiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun, instanţele trebuie să stabilească dacă există sau nu conflictul legislativ arătat, caz în care, dând prioritate Convenţiei europene, să analizeze titlurile de proprietate ale părţilor în raport de criteriile acesteia.
De vreme ce, în esenţă, acesta este fondul raportului juridic dedus judecăţii prin acţiunea în revendicare, şi care trebuie cercetat de instanţe, atunci când prima instanţă respinge acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, instanţa de control judiciar trebuie să stabilească în ce măsură această soluţie este sau nu urmarea verificării aspectelor menţionate.
În speţă, prima instanţă, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prima instanţă a arătat că şi-a întemeiat soluţia pe considerentele deciziei nr. 33/2008, fiind suficientă referirea la Decizia asupra recursului în interesul legii câtă vreme aceasta este obligatorie pentru instanţe. Aşadar, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie considerată că a fost dată cu aplicarea şi respectarea unei decizii de recurs în interesul legii nu trebuie să reia în considerentele sale motivarea deciziei instanţei supreme.
În aceste condiţii, numai pentru că în loc să se pronunţe asupra caracterului eventual nefondat al acţiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin Decizia nr. 33/2008, prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală şi de natură să ducă la prelungirea duratei procesului.
Pronunţând o hotărâre de desfiinţare a sentinţei, instanţa de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâţilor, prin prelungirea insecurităţii raportului juridic asupra imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, hotărârea va fi casată cu trimitere spre analiza pe fond a apelului, ceea ce implică chiar analiza fondului raportului juridic litigios, astfel cum a fost dedus instanţei de control judiciar prin motivele de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii C.G.M.B. şi Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei nr. 58 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi, în consecinţă:
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3465/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3447/2012. Civil → |
|---|
