ICCJ. Decizia nr. 3421/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 8 februarie 2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestui pârât, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să-i plătească suma de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani în care mama sa, C.V., a fost dislocată și a avut stabilit domiciliu obligatoriu, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.
în motivare, a arătat că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, mama sa C.V. împreună cu familia au fost dislocați din localitatea de baștină și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Valea Viilor, jud. Ialomița. Prin Decizia nr. 6100/1953 a M.A.I., la data de 1 august 1955, li s-au ridicat restricțiile domiciliare, însă nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baștină, întrucât toată agoniseala lor nu mai exista și au fost nevoiți să locuiască în continuare încă o perioadă de timp în acel bordei. După un timp însă au fost obligați să părăsească acel loc, situația financiară a familiei fiind în continuare grea, întrucât părinții reclamantei nu puteau să își găsească de lucru.
A arătat că suma pretinsă reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă, chiar dacă mama sa a beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin Sentința civilă nr. 1066 din 10 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.
S-a reținut, în esență, că prejudiciul autoarei reclamantei și al reclamantei înseși a fost atenuat în lunga perioadă de timp (55 ani) scursă de la încetarea măsurii, numita C.V. având (ca și reclamanta) și satisfacția morală de a trăi cel puțin de la schimbarea regimului totalitar în decembrie 1989 într-un regim democratic care i-a recunoscut meritele, inclusiv prin acordarea unei indemnizații lunare stabilite proporțional cu numărul anilor de domiciliu forțat, conform Hotărârii nr. 526 din 6 decembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, care s-a adăugat pensiei pentru limită de vârstă și vechime în muncă.
în plus, reclamanta, stabilită din 1982 în București, s-a bucurat și de recunoașterea publică, prin lege, a caracterului politic al măsurii administrative abuzive suferite.
Prin Decizia civilă nr. 511 A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că temeiul de drept al daunelor morale și-a încetat efectele juridice.
în ceea ce privește invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a reținut că, în speța dedusă judecății, pe lângă faptul că nu ne aflăm în cazul unei detenții nelegale, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementari paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste argumente sunt, de asemenea, în măsură să înlăture critica formulată de reclamantă în ceea ce privește nerespectarea de către instanța de fond a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precum și a Rezoluției nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
Nu se poate reține că împrejurarea acordării certificatului de luptător în rezistența anticomunistă nu constituie o reparație morală, dimpotrivă, prin adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990, Statul Român a luat măsurile necesare pentru eliminarea moștenirii fostului sistem totalitar comunist, existența acestui certificat și titlul de luptător în rezistența anticomunistă echivalând cu o reparație morală, iar drepturile acordate în baza acestuia reprezentând despăgubiri materiale pentru lezarea drepturilor și libertăților fundamentale la care a fost supus tatăl reclamantei prin măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa.
în acest context, faptul că pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului nu poate fi considerat o afectare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul nerespectării dreptului la un proces echitabil.
Reclamanta nu a dobândit o "speranță legitimă" câtă vreme nu i s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, astfel încât nu se poate invoca în acest cadru procesual noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
în ceea ce privește incidența dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauză, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada discriminării, respectiv nu a probat situația persoanelor aflate în situații identice sau compatibile care sunt tratate preferențial, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
în ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către reclamantă, s-a reținut că, cauzele expuse privesc situații de reținere nelegală și nu au în vedere măsuri administrative cu caracter politic, măsuri ce nu se încadrează în noțiunea autonomă de privare de libertate.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală, deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
în acest context, judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.
Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Se impune respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Invocă prevederile art. 20 din Constituția României. Facilitățile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale.
Prin aplicarea în cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de creanță ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitor Oficial.".
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitor Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
în acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
în situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, la care fac trimitere recurentele, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în mod corect curtea de apel a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, era pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3429/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3416/2012. Civil → |
|---|
