ICCJ. Decizia nr. 34/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 34/2012
Dosar nr. 35318/3/2009
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 35318 din 4 septembrie 2009, reclamantul K.M. a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. solicitând anularea deciziei nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de aceasta, prin care au fost respinse notificările nr. 983 din 09 august 2001 şi nr. 756 din 14 februarie 2002, formulate de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamantul a solicitat instanţei să constate că este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de XA din dreptul de proprietate deţinut de autorul acestuia, A.K., referitor la imobilul situat în Bucureşti, str. Cuţitul de Argint.
În motivarea contestaţiei se arată că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5801 din 06 martie 1943 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, S.T.A.R. SA a vândut cumpărătorilor A.K. (autorul reclamantului) şi A.HG, imobilul situat în Bucureşti, str. Cuţitul de Argint, „compus din teren si toate clădirile, precum şi instalaţiile de orice natură aflătoare pe el", având o suprafaţa totală de 16.800 m.p.
Ulterior, prin Decretul-Lege nr. 119/1948, imobilul a fost naţionalizat pe numele W.C., deşi acesta era chiriaş, şi nu proprietar.
Notificările au fost înregistrate la A.V.A.S. (fiind transmise de Primăria municipiului Bucureşti), iar prin Decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de pârâtă, acestea au fost respinse, cu motivarea că petentul nu a făcut dovada calităţii de proprietar al autorului său la data preluării imobilului de către stat, faţă de împrejurarea că preluarea s-a realizat de la o altă persoană, W.C.
Prin sentinţa nr. 680 din 17 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civila, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de A.V.A.S.
A constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii,conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că, pârâtă A.V.A.S. a respins notificările nr. 983 din 09 august 2001 şi nr. 756 din 14 februarie 2002, cu motivarea că reclamantul nu a dovedit că autorul acestuia (K.A.) mai avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către stat, în condiţiile în care imobilul figurează naţionalizat ca întreprindere în anul 1948, de la o altă persoană, W.C.
În speţă, instanţa de fond a reţinut că s-au naţionalizat mijloacele de producţie aparţinând întreprinderii „W.C.", care avea doar calitatea de chiriaş, iar imobilul propriu-zis (construcţie şi teren) a fost preluat, în fapt, integral de către stat, de la coproprietarii K.A. şi G.A., şi nu s-a dovedit că W.C., a deţinut imobilul cu titlul de proprietar.
În ceea ce priveşte cererea privind constatarea calităţii contestatorului de persoană îndreptăţită, tribunalul a admis-o, în temeiul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. l0/2001,
Tribunalul a reţinut că reclamantul faţă de precizările depuse, a înţeles să îşi limiteze contestaţia doar cu privire la calitatea de proprietar a antecesorului său.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât instanţa de fond a reţinut în mod greşit, că petentul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, ce a rezultat din dovedirea calităţii de proprietar a autorului său, K.A., referitor la imobilului ce formează obiectul litigiului de faţă.
S-a susţinut în conţinutul motivelor de apel că imobilul ce formează obiectul litigiului de faţă a fost naţionalizat de la fostul proprietar W.C. şi s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada preluării imobilului, de la autorul său, pentru a-şi dovedi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, instanţa de fond realizând o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică a apelantei a vizat împrejurarea că, în mod nelegal Primăria municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. l 1716 din 29 mai 2009 a declinat notificarea către A.V.A.S., fără a identifica societatea comercială in patrimoniul căreia se regăseşte imobilul, iar potrivit adresei nr. 39240/9945/07 octombrie 2002 emisă aceasta s-a regăsit în patrimoniul SC C. SA Bucureşti şi SC H. SA Bucureşti, societăţi privatizate de aceasta.
S-au invocat dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora: „în situaţia imobilelor construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 din actul normativ menţionat, prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ teritoriale în a cărei raza s-a aflat imobilul, respectiv a Primarului general al municipiului Bucureşti".
Aşa fiind, pentru imobilele demolate, masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent, iar competenta de soluţionare a notificării revine primarului unităţii administrativ teritoriale, în a cărei rază teritoriala s-a aflat imobilul.
S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulată de K.M., ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 10/ A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A.V.A.S., reţinând, în esenţă, că apelanta a invocat aspecte noi, care nu au făcut obiectul judecăţii, neanalizate de prima instanţă, referitor la modul în care urmează a fi soluţionate notificările şi la competenţa de soluţionare a acestora.
Cât priveşte criticile ce fac referire la greşita apreciere a instanţei cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a contestatorului, în sensul că nu s-a dovedit calitatea autorului acestuia, de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat, instanţa de apel le-a înlăturat.
A păstrat motivarea instanţei de fond, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, articolul menţionat instituind o prezumţie relativă, potrivit căreia persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că reclamantul a făcut dovada că autorul său, A.K. a figurat ca proprietar al imobilului, la data naţionalizării, iar persoana care figurează în Legea nr. 119/1948 a avut doar calitatea de chiriaş, nu de proprietar.
Decizia nr. 10/ A din 18 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a făcut obiectul criticilor formulate de pârâta A.V.A.S., în cuprinsul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind reiterate criticile din apel, în sensul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de proprietar al autorului său, la data preluării imobilului de către stat.
Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâta A.V.A.S., schimbării sentinţei nr. 680 din 17 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi respingerii contestaţiei, ca neîntemeiată.
Recurenta A.V.A.S. arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001 şi se arată că, potrivit adresei nr. 39240/9945 din 07 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, imobilul se află în patrimoniul SC C. SA Bucureşti şi SC H. SA, societăţi privatizate de recurentă.
O altă critică, vizează faptul că A.V.A.S. nu mai are competenţa legală de a stabili valoarea şi a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci poate numai propune acordarea despăgubirilor, instituţiei competente, în condiţiile legii.
Astfel, se susţine, în esenţă, de către recurenta-pârâtă că, pentru situaţia în care este atrasă competenţa A.V.A.S., în cauză sunt incidente dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică invocată de pârâtă, aceea că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului său, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele realizând o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform alin. (1) al textului de lege menţionat, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Articolul menţionat instituie o prezumţie relativă, potrivit căreia persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Autorul reclamantului, anume K.A. a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Cuţitul de Argint, astfel cum acesta este individualizat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5801 din 06 martie 1943 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în calitate de coproprietar cu A.HG
Această calitate este confirmată până la nivelul anului 1948 de documentele din dosarul de rol fiscal, respectiv: procesul - verbal de impunere nr. 14 din 10 februarie 1948 (în care este evidenţiat numitul K.A. ca proprietar, iar C.W. doar chiriaş în apartamentul nr. 1, ca patron meseriaş cu atelier lăcătuşărie, C.A., chiriaş în apartamentul nr. 2, ca patron meseriaş - atelier mecanic şi S.Şt., chiriaş în apartamentul nr. 3 cu destinaţia de locuinţă); declaraţia dată de K.A., în calitate de proprietar, la data 17 martie 1949 privind veniturile obţinute din închirierea imobilului în litigiu pentru întreprinderi (atelier de reparaţii - patron şi meseriaş C.A.; întreprinderea I.S.C.M., fostă C.W., cu menţiunea „societate naţionalizată").
Din analiza acestor din urmă înscrisuri, primul anterior naţionalizării, iar cel de-al doilea ulterior acestui moment, instanţele au reţinut că în baza Legii nr. 119/1948 a fost naţionalizată doar întreprinderea „C.W.", care a devenit întreprindere I.S.C.M., dar în fapt, a fost preluat întregul imobil (construcţie şi teren).
S-a susţinut că nu a fost identificat vreun alt act normativ emis în acest sens, până la adoptarea H.C.M. nr. 303/1951, prin care s-a dispus constituirea I.C.M., care a ocupat imobilul.
Instanţa de fond a reţinut corect că s-au naţionalizat mijloacele de producţie aparţinând întreprinderii „W.C.", ce purta numele persoanei care avea doar calitatea de chiriaş, iar imobilul propriu-zis (construcţie şi teren) a fost preluat, în fapt, integral de către stat, de la coproprietarii K.A. şi G.A.
Astfel, nu s-a dovedit că cei doi coproprietari, al căror drept de proprietate este probat cu act autentic, ar fi pierdut în mod valabil această calitate anterior momentului 1948, în timp ce C.W., nu a fost niciodată menţionat în evidenţe fiscale ca proprietar şi, cu atât mai puţin, intimata nu a prezentat vreun titlu de proprietate al imobilului.
Nici critica privind încălcarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 10/2001 nu este poate fi primită, întrucât recurenta a invocat chestiuni care nu au făcut obiectul contestaţiei, instanţele stabilind că, în raport de precizarea contestaţiei, realizată de reclamant, prin Decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 A.V.A.S. a respins notificările, numai cu privire la lipsa calităţii de proprietar al autorului reclamantului, nefiind invocate alte motive (competenţa de soluţionare a notificărilor).
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, aşa încât contestaţia cu care a fost învestită instanţa de judecată a vizat nelegalitatea deciziei sus menţionate, numai cu privire la respingerea notificărilor nr. 983 din 09 august 2001 şi nr. 756 din 14 februarie 2002, întrucât contestatorul M.K. nu a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului său (A.K.), hotărârea instanţei de fond fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În accepţiunea acestei norme de procedură „în toate cazurile", judecătorii hotărăsc numai asupra „obiectului cererii", în limitele cadrului procesual fixat de reclamant, instanţa neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.
De altfel, nu se poate reţine cu temei o atare critică, în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 32 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare măsurile reparatorii ar trebui stabilite de către primarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află imobilul şi nu de către A.V.A.S., cât timp recurenta-pârâtă nu a contestat în termenul legal, Decizia nr. 11716 emisă la 29 mai 2009 de Primarul general al municipiului Bucureşti, prin care acesta şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării către A.V.A.S.
Înalta Curte va constată totodată că nu este fondată nici critica privind incidenţa dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, întrucât prin sentinţa nr. 680 din 17 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a stabilit doar îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel că îl va respinge, conform art. 312 alin. (l) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 10/ A din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3445/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3349/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
