ICCJ. Decizia nr. 3504/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3504/2012
Dosar nr. 161/101/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, reclamanta G.E., în calitate de descendentă a defuncţilor D.I. şi D.M., a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei obligarea pârâtului să-i plătească despăgubiri, conform art. l alin. (3), art. 3, art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (4), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este moştenitoare a defuncţilor D.I. - tatăl său, decedat la 22 septembrie 1998 şi D.M. - mama sa, decedată la 11 ianuarie 2008.
Părinţii săi au fost strămutaţi din localitatea Stigniţa, judeţul Mehedinţi, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
A arătat că nu a beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi nici de cele ale Legii nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Decizia civilă nr. 44 din 26 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 161/101/20120, la data de 1 martie 2010.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat de mai multe ori cererea privind cuantumul despăgubirilor şi calitatea de moştenitor al defuncţilor, părinţii ei, solicitând în total 10.000 euro pentru ea şi 10.000 euro pentru D.I., fratele său.
Prin Sentinţa civilă nr. 1443 din 8 septembrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru fratele reclamantei D.I. şi obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în RON a sumei de 5.000 euro la data executării.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Reclamanta este moştenitoarea numiţilor D.I., decedat la 22 septembrie 1998 şi D.M., decedată la 11 ianuarie 2008, în calitate de fiică.
Defuncţii D.I. şi D.M. au fost strămutaţi, conform Deciziei MAI nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Stigniţa judeţul Mehedinţi, în localitatea Tătaru Nou.
Prin Decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 22 decembrie 1955, acestora le-a fost ridicată restricţia domiciliară.
Este de notorietate că persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfa în care au fost îmbarcate şi transportate într-o destinaţie necunoscută.
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.
Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii, duratei, modalităţii de executare, poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamantei.
La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Prin Sentinţa civilă nr. 538 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 119/115/2009, reclamantei i-au fost acordate despăgubiri în nume propriu în sumă de 45.000 euro în baza Legii nr. 221/2009.
De asemenea, aceasta a beneficiat de despăgubiri în sumă de 907 RON în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Părinţii acesteia, D.M. şi D.I. au beneficiat şi ei de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv câte 912 RON fiecare.
Referitor la despăgubirile solicitate pentru fratele său D.I., în calitate de moştenitor al defuncţilor părinţi, instanţa a constatat că acesta nu a formulat nici o solicitare în acest sens, reclamanta neavând calitatea de a solicita aceste despăgubiri în numele fratelui său, sens în care acest capăt de cerere a fost respins, faţă de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de părinţii săi), are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.
Faţă de gravele prejudicii morale suferite de aceştia, instanţa a apreciat că suma de 5.000 euro ar reprezenta o echitabilă despăgubire.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 708/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Curtea a mai reţinut că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
În esenţă, se arată că decizia recurată încalcă principiile egalităţii în drepturi şi neretroactivităţii legii.
Prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 2010, Curtea Constituţională a anulat o lege care a produs efecte juridice, deschizând calea încălcării principiului fundamental al neretroactivităţii legii.
Se susţine că judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, precum şi faptul că nu există egalitate între persoanele care au obţinut hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010 şi cele care, din cauza tergiversării cauzei, au pierdut această şansă.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel că aceasta este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În acest sens, recurenta invocă jurisprudenţa CEDO.
Se mai susţine că, întrucât legiuitorul nu a intervenit în termen de 45 de zile pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamantei şi nu poate constitui un temei pentru respingerea acţiunii.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acţiunii.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulară a unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva Deciziei nr. 708/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2379/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3506/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
