ICCJ. Decizia nr. 3506/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3506/2012
Dosar nr. 1449/63/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrată la data de 3 februarie 2010 cererea formulată de reclamanta T.G. împotriva pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva tatălui său, S.N.N. şi a bunicilor paterni, S.N. şi S.A. şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro despăgubiri morale şi 100.000 euro, despăgubiri civile.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că autorii săi au fost deportaţi din satul Gruia MH, în data de 18 iunie 1951. Aceştia au fost forţaţi să părăsească în mare grabă gospodăria, sub ameninţarea armei. Reclamanta a arătat că autorii săi au fost deportaţi în judeţul Brăila unde au fost nevoiţi să-şi construiască o casă din pământ şi paie şi când s-au întors în Gruia nu au mai găsit gospodăria lăsată. Reclamanta a mai arătat că aceste măsuri au produs autorilor săi suferinţe importante.
Reclamanta a depus poze ale bordeiului, Hotărârea nr. 17/1990, certificat de luptător în rezistenţa anticomunistă, extras arhivele statului, acte de stare civilă.
Prin Sentinţa nr. 215 din 28 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, din actele de stare civilă depuse la dosar a rezultat că reclamanta este descendenta autorilor S.N.N. şi a bunicilor paterni, S.N. şi S.A. Din declaraţiile martorilor coroborate cu Hotărârea nr. 17/1990, certificatul de luptător în rezistenţa anticomunistă, extras arhivele statului se observă că autorii reclamantei au fost deportaţi forţat din comuna Gruia în judeţul Brăila.
În ce priveşte condiţiile deportării, declaraţiile martorilor sunt revelatoare pentru suferinţele şi privaţiunile îndurate de autorii reclamantei, atât în ce priveşte abandonarea gospodăriei din Gruia, cât şi existenţa în localitatea din judeţul Brăila şi ulterior greutăţile de angajare şi de refacerea a patrimoniului avut anterior. Faţă de aceste probatorii instanţa a apreciat că daunele morale sunt justificate pentru autorii reclamantei, iar faţă de perioada deportării şi privaţiunile suferite, instanţa a apreciat că suma de 10.000 euro pentru descendent corespunde acestei situaţii de fapt.
Cât priveşte capătul pentru acordarea despăgubirilor civile, instanţa a avut în vedere precizarea din 5 martie 2010, ulterioară cererii de chemare în judecată, în sensul că reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile pentru bunurile imobile. Referitor la bunurile mobile, dat fiind timpul lung de la momentul deportării, probele administrate nu sunt relevatoare pentru identificarea acestor bunuri.
Împotriva sentinţei au declarat apel părţile şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
Prin Decizia civilă nr. 239 din 5 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamantei şi a admis apelurile pârâtului şi Ministerului Public, a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că la momentul promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 şi ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia şi ca atare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
În conformitate art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La momentul soluţionării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit condiţiilor stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluţionării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au stat la baza promovării acţiunii.
Instanţa de apel a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acţiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanţă sau a dreptului de proprietate, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluţionarea acţiunii depindea de situaţia de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiţia ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident şi imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluţiile adoptate în cauzele Eeg. Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis. Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franţei, Cererea nr. 42219/98 şi 54563/2000, Hotărârea din 27 mai 2004.
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin adoptarea şi aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat şi de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaştere a caracterului abuziv a unor acte adoptate şi aplicate de fostul regim. În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanţele au obligaţia de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituţia actuală pentru interpretarea extensivă a dispoziţiilor legale cu caracter reparator.
În această situaţie aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, nu se poate susţine că reclamanţii au dobândit o „speranţă legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudenţa CEDO), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenţei unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).
S-a mai reţinut ca totodată, prin decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.
Prin urmare, apreciind că, faţă de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranţă legitimă", în acordarea compensaţiilor solicitate, acţiunea este neîntemeiată.
Totodată s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanţa trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative nu este suficientă.
În speţă se constată că tatăl reclamantei S.N. - după cum reiese din hotărârea emisă conform Decretului-lege nr. 118/1990 unde sunt menţionate ca atare drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 17/1990 stată în Dosarul nr. 994/1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990. I s-a recunoscut soţului său prin Decizia nr. 338/2007 calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În principal s-a reţinut, prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, de către Curtea Constituţională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
În consecinţă, dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai poate aplica, iar instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională, continuă judecarea cauzei, având obligaţia de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar şi în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, instanţa aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speţă dispoziţiile legale în discuţie nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziţii pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, şi-au încetat efectele şi nu mai sunt aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât contravin Constituţiei, se concluzionează că sentinţa prin care s-a respins acţiunea, va fi menţinută în controlul judiciar de faţă, ca legală şi temeinică.
De asemenea, Protocolul 14 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenţiei, adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004, invocat în motivele de apel, - nu se aplică în cauză.
Amendamentele aduse Convenţiei prin acest protocol, au fost adoptate în scopul de a oferi Curţii, mijloacele procedurale şi flexibilitatea necesară pentru a trata plângerile în durate de timp acceptabile şi permiţându-i, în acelaşi timp, să se concentreze asupra cazurilor mai importante.
Dispoziţiile art. 11, 20, 21 Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate prin concluziile scrise nu se aplică în cauză, reclamanta beneficiind de un proces echitabil aşa cum este reglementat de Convenţie sub aspectul temeiului, al dreptului la apărare, al posibilităţii administrării de probe.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
Prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 2010, Curtea Constituţională a anulat o lege care a produs efecte juridice, deschizând calea încălcării principiului fundamental al neretroactivităţii legii.
Instanţa a omis să constate că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor condamnate politic, având caracter de complinire şi nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin legile anterioare în materie.
Recurenta susţine că prin măsura administrativă luată împotriva tatălui şi bunicilor săi, i s-au încălcat dreptul de acces la instanţă, dreptul la un proces echitabil, dreptul la sănătate, la o viaţă normală, la libertate, încălcându-se dispoziţiile art. 3 art. 5, art. 9, art. 12, art. 13 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a omis că bunicii reclamantei au suferit prejudicii, fără să beneficieze de vreo reparaţie.
Legea nr. 221/2009 a fost adoptată în conformitate cu Rezoluţiile APCE nr. 1096/1996 şi 1481/2006, potrivit cărora drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte.
A aprecia în alt mod, înseamnă a aplica un tratament distinct persoanelor în funcţie de momentul la care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi acţiunile s-au depus concomitent.
În această situaţie, principiul constituţional al egalităţii tuturor în faţa legii presupune un tratament egal în situaţii similare.
Pe de altă parte, legea aflată în vigoare la soluţionarea cauzei este aplicabilă pe toată durata judecării litigiului, în sensul principiului neretroactivităţi legii şi al jurisprudenţei CEDO.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulară a unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.G. împotriva Deciziei nr. 239 din 5 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3504/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
