ICCJ. Decizia nr. 7070/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7070/2012
Dosar nr. 10559/2/2010
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 2751/2005, contestatoarea B.I. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.N.P. P. SA anularea deciziei nr. 39 din 14 mai 2003 şi obligarea intimatei la plata echivalentului bănesc al terenului pe care aceasta îl ocupă.
În motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că prin notificarea pe care a formulat-o împreună cu fratele ei (care a decedat ulterior) înregistrată sub nr. N3. din 05 noiembrie 2001 la B.E.J. S. şi N., în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 4000 mp din cele 10 ha, situat în comuna M., judeţul Prahova. Prin decizia nr. 39 din 14 aprilie 2003, S.N.P. P. SA i-a respins notificarea cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 552 din 03 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată contestaţia, reţinând că nu s-au făcut probe din care să rezulte că terenul pentru care s-a formulat notificarea a fost proprietatea autorilor contestatoarei şi că în mod corect a procedat intimata atunci când a apreciat că terenurile pentru care s-a solicitat restituirea prin notificarea menţionată nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, ci au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Prin decizia civilă nr. 109/A din 14 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat în tot procedura urmată şi hotărârea pronunţată şi, rejudecând cauza, în conformitate cu art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., a respins ca nefondată contestaţia, reţinând că terenul solicitat în suprafaţă de 4000 mp situat în M. a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, mamei reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 3415 din 27 aprilie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată, a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Înalta Curte a reţinut că deşi reclamanta a solicitat aplicarea prezumţiei instituită de art. 22 text introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanţa de apel nu a verificat aplicabilitatea acestei prezumţii, cu toate că la dosar fusese depusă o adeverinţă a Ministerului de Interne referitoare la fişele personale ale chiaburilor, în care autoarea reclamantei, L.M., figura cu o suprafaţă de 12 ha. în acest context era absolut necesar să se stabilească, ţinându-se seama de toate aceste aspecte, care a fost întinderea suprafeţei de teren de care au fost deposedaţi abuziv autorii reclamantei şi dacă pentru toată această întindere s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, în caz contrar urmând a se da eficienţă caracterului complementar al reglementării cuprinse în Legea nr. 10/2001 pentru suprafeţele de teren care nu au făcut obiect al legilor fondului funciar.
Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 24 martie 2008, sub nr. 11694/3/2008.
Tribunalul a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, dispunând, totodată, emiterea unei adrese pentru ataşarea actelor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate nr. P1. şi P2.
Tribunalul a pus în discuţie efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice, prin raportare la actele prezentate de părţi, diferenţa de teren solicitată pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii conform Legii nr. 18/1991, însă reclamanta a refuzat efectuarea unei astfel de expertize, cu motivarea că în cauză a fost administrată o astfel de probă.
Prin sentinţa civilă nr. 1695 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta B.I. în contradictoriu cu pârâta Societatea P. SA şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
S-a reţinut că prin notificarea nr. N3. din 05 noiembrie 2001, B.I., B.N.P.N.C. şi L.C.C.S. au solicitat intimatei ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în suprafaţă de 4000 mp, situat în comuna M., judeţul Prahova, expropriat conform Decretului nr. 182/1976, din suprafaţa totală de 10 ha deţinută de tatăl lor, care, la rândul lui, l-a moştenit de la tatăl său L.I., conform testamentului încheiat la data de 04 septembrie 1944.
Prin decizia nr. 39 din 14 martie 2003, pârâta a respins notificarea nr. N3. cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Potrivit adresei emise de Arhivele Naţionale Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992, defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafaţă de teren de 12 ha, care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular, când a fost ridicat de M.A.I.
Tribunalul a mai reţinut că prin testamentul autentificat sub nr. T1. depus la dosar, defunctul I.L. a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate, un teren de 10 ha, numit „L.A.C.”, un loc în suprafaţă de un hectar şi jumătate zis „în CI.” în sat, un loc de pădure zis „la V.P." şi un loc în suprafaţă de 5.012 m.p. zis grădină, pe strada B., „la Po.", situat în comuna V.M.
Tribunalul, prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 221 din Legea nr. 10/2007 modificată prin Legea nr. 247/2005) şi art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, a constatat că, în speţă, reclamanta nu a depus decât testamentul mai sus menţionat şi nu a indicat alt titlu de proprietate, ci a justificat solicitarea doar prin adresa emisă de Arhivele Naţionale Prahova.
A mai reţinut instanţa de fond că prin titlul de proprietate nr. P1. din 18 august s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 1 ha şi 5.000 mp, iar prin titlul de proprietate nr. P2. din 18 august s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 10.000 mp., pe numele beneficiarei L.M.
În raţionamentul său, tribunalul a plecat de la susţinerea reclamantei în sensul că, în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru autoarea sa, L.M., numai pentru terenul în suprafaţă de 11,5 ha din cele 12 ha pentru care s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991 şi că o parte din teren a fost reconstituit pe fostul amplasament, iar o parte pe un alt amplasament.
În aceste condiţii s-a apreciat că reclamanta justifică doar prin adresa mai sus menţionată diferenţa de teren de 5000 m.p., fără a preciza care este titlul de proprietate în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate şi nici amplasamentul concret al acestuia.
S-a avut în vedere că prin notificarea nr. N3. reclamanta a solicitat suprafaţa de 4000 m.p. din terenul de 10 ha conform testamentului din 4 septembrie 1944, iar prin decizia nr. 39/2003 emisă de pârâtă a fost respinsă notificarea cu privire la acest teren, or solicitarea în faţa instanţelor a unui alt teren respectiv 5000 m.p ca diferenţă dintre terenul menţionat în testament şi terenul menţionat în adresa emisă de Arhivele Naţionale apare ca o cerere făcută fără respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Dincolo de această constatare a instanţei şi punând în aplicare decizia instanţei de recurs, obligatorie prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., tribunalul a constatat că prezumţia prevăzută de art. 24 al Legii nr. 10/2001 nu operează având în vedere, pe de o parte testamentul invocat, care relevă o altă realitate juridică, iar pe de altă parte că nu s-au respectat cerinţele prevăzute de art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007.
Mai mult, chiar dacă s-ar considera că reclamanta a avut în proprietate 12 ha, din probele administrate în cauză nu rezultă că diferenţa de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia intimatei.
Tribunalul a avut în vedere şi expertiza efectuată în Dosarul nr. 2751/2005, care a identificat doar terenul menţionat în testament, reţinând că terenul în litigiu este situat tocmai pe amplasamentul terenului de 10 ha menţionat în testament.
În concluzie, s-a apreciat că şi în condiţiile în care din adresa emisă de Arhivele Naţionale Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992 rezultă că defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafaţă de teren de 12 ha şi chiar dacă s-ar face aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit că acest teren s-ar afla în posesia intimatei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.I., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a sentinţei civile nr. 1695 din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, admiterea contestaţiei, anularea deciziei nr. 39 din 14 mai 2003 dată de conducerea S.N.P. P. SA, obligarea intimatei la restituirea în natură a suprafeţei de 5000 m.p. teren ecologizat sau obligarea intimatei la plata despăgubirilor conform expertizei efectuată de expert F.S., în sumă de 211.922,47 RON, sumă actualizată la cursul RON/euro.
Reclamanta a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 şi H.G. nr. 250/2007, în sensul că suprafaţa de 12 ha teren a fost preluată de la L.M. ce deţinea terenul respectiv în calitate de proprietar.
A arătat că suprafaţa de teren de 12 ha teren arabil este situată în intravilanul comunei D., judeţul Prahova, potrivit planului urbanistic general al localităţii respective, plan nr. PL1. depus ca act nou în dosar şi adresei nr. A3. din 13 martie 2007 eliberată de Primăria comunei D., judeţul Prahova, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Reclamanta a mai susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 11,5 ha teren, pentru care i s-au eliberat 2 titluri de proprietate şi anume 10 ha teren pentru titlul de proprietate nr. P2. din 18 augusX3.06 şi 1,5 ha teren aferent titlului de proprietate nr. P1. din 18 august, iar diferenţa de 5000 m.p. ar fi amplasată în oraşul V.M., str. B. nr. 36, întrucât acest din urmă teren nu a trecut niciodată în proprietatea statului şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind adresa nr. A4. a Primăriei V.M., depusă, de asemenea, la dosar. Mai mult, între V.M. şi comuna D., fosta M., există o distanţă de cca. 25 km, fiind localităţi distincte, astfel cum rezultă şi din lista unităţilor teritorial-administrative a judeţului Prahova.
Suprafaţa de 12 ha teren este situată în totalitate în intravilanul comunei D., în care este inclusă şi suprafaţa de 5000 mp. din litigiu, ocupată de Parcul nr. M. al S.N.P. P. SA, iar această suprafaţă nu a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, întrucât terenul se află în posesia pârâtei.
Reclamanta a mai susţinut, printr-un al doilea motiv de apel că sentinţa este în contradicţie cu probele administrate, acţiunea fiind greşit respinsă pe considerentul că nu s-a dovedit faptul că terenul se află în posesia pârâtei. Din expertiza tehnică efectuată de expert D.D. (Dosarul nr. 2715/2003) rezultă că terenul în litigiu este ocupat de baza de producţie a intimatei şi anume construcţii specifice, utilaje petroliere şi un post Trafo, având următoarele vecinătăţi: la N - V.D., iar la V - drumul comunal (DJ 1008/7 P. - S.). Reclamanta a mai susţinut că expertiza tehnică se coroborează cu planşele fotografice depuse în cauză, precum şi cu declaraţiile martorilor V.G. şi C.N., în sensul că pârâta a construit în anul 1970 un parc de depozitare petrol.
Pârâta a formulat întâmpinare la motivele de apel prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că notificarea s-a formulat doar pentru suprafaţa de 4000 mp din terenul de 10 ha şi nu pentru suprafaţa de 5000 mp, că nu s-au respectat cerinţele prevăzute de art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, că din probele administrate nu rezultă că diferenţa de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia sa şi că prin expertiza efectuată s-a identificat doar terenul menţionat în testament, reţinându-se că terenul în litigiu este situat tocmai pe amplasamentul terenului de 10 ha menţionat în testament.
Prin decizia civilă nr. 582A din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B.I., împotriva sentinţei civile nr. 1695 din 12 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1694/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.N.P. P. SA.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prezentul litigiu este determinat de soluţionarea de către intimată în mod nefavorabil a notificării nr. N3. din 05 noiembrie 2001 formulată de notificatorii B.I., B.N.P.N.C. şi L.C.C.S. prin care aceştia au solicitat intimatei ca, în temeiul Legii nr. l0/2001, să dispună retrocedarea terenului în suprafaţă de 4000 mp, situat în comuna M., judeţul Prahova, expropriat conform Decretului nr. 182/1976, teren care face parte din cele 10 ha deţinute de tatăl lor, L.I., conform testamentului lăsat de acesta în data de 04 septembrie 1944.
Prin decizia nr. 39 din 14 martie 2003, intimata a respins notificarea nr. N3. cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Din analiza testamentului autentificat sub nr. T1., invocat de către contestatoare în notificare, rezultă că defunctul I.L. a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de 10 ha, numit „L.A.C.”, un loc în suprafaţă de un hectar şi jumătate zis „în CI.” în sat, un loc de pădure zis „la V.P.", şi un loc în suprafaţă de 5,012 m.p. zis grădină, pe strada B. la Po., situat în comuna V.M.
Prin adresa emisă de Arhivele Naţionale Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992, în raport de care instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare, se menţionează că autoarea contestatoarei, defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafaţă de teren de 12 ha care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular când a fost ridicat de M.A.I.
Pentru valorificarea prezumţiei la care face trimitere instanţa de recurs, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 221 din Legea nr. 10/2007 modificată prin Legea nr. 247/2005) care prevăd că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care dispune că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a îndeplinit obligaţiile impuse prin dispoziţiile menţionate mai sus, limitându-se la invocarea testamentului sus-amintit şi a adresei emise de Arhivele Naţionale Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992, fără a face dovada obţinerii negaţiilor la care face trimitere art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Mai mult, prin întâmpinarea formulată, intimata contestă dreptul reclamantei, susţinând că testamentul autorului său relevă o altă situaţie juridică, respectiv faptul că diferenţa de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia sa, ea deţinând în posesie doar cele 10 ha menţionate în testament.
Prin interogatoriul administrat în calea de atac a apelului, reclamanta a încercat să dovedească faptul că terenul în litigiu se află în intravilanul comunei D., judeţul Prahova, în deţinerea intimatei (Parcul M., judeţul Prahova) însă ceea ce trebuia să dovedească şi nu a reuşit constă în suprapunerea terenului a cărui restituire o solicită cu terenul ce se identifică cu Parcul M., judeţul Prahova al S.N.P. P.
În calea de atac a apelului, reclamanta a depus un plan urbanistic general al comunei D., judeţul Prahova, în sprijinul susţinerii sale în sensul că Parcul M. al S.N.P. P. SA se află situat în intravilanul comunei, aspecte ce rezultă, de altfel, din adresa nr. A1. din 12 martie 2007 emisă de Primăria Comunei D., dar care nu probează faptul că terenul a cărui restituire o solicită prin notificare se identifică cu Parcul M. al S.N.P. P. SA.
Mai mult, din analiza raportului de expertiză ce a fost efectuată în Dosarul nr. 2751/2005 de către expert inginer D.D., instanţa de apel a reţinut că expertul a procedat la identificarea, pe două laturi cardinale, a fostei parcele de teren, din testamentul autentificat sub nr. T1., rezultând o suprafaţă totală ocupată de către pârâtă de 7235,40 mp. Expertul a mai precizat în conţinutul raportului că reclamanta solicită o suprafaţă de 5000 mp, cât reprezintă, cu aproximaţie, terenul ocupat de baza de producţie petrolieră a firmei pârâte, pe amplasamentul fostei parcele, menţionată în actul testamentar din anul 1944, însă ceea ce nu s-a reuşit a se dovedi este tocmai faptul că diferenţa de teren solicitată, pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii prin reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament în condiţiile Legii nr. 18/1991, s-ar afla în posesia pârâtei.
Instanţa de apel a mai reţinut că în mod greşit reclamanta a formulat prima critică în apel prin raportare la terenul din V.M., deoarece instanţa de fond, în dezvoltarea consideraţiilor sale, nu a făcut nici o referire la acest teren.
Instanţa de apel a apreciat că în mod greşit a susţinut reclamanta că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este în contradicţie cu probele administrate.
împotriva deciziei civile nr. 582 A din 12 noiembrie 2009 a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat
Prin decizia civilă nr. 4029 din 28 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva deciziei nr. 582 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursul este fondat apreciind că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. iar considerentele hotărârii nu cuprind elemente din care să rezulte de ce au fost înlăturate unele probe şi susţineri ale părţilor, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei şi practic cu o nemotivare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rejudecănd cauza, prin decizia nr. 863 A din 20 decembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1695 din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, referitor la critica vizând incidenţa în speţă a art. 24 din Legea nr. 10/2001, următoarele:
Prin notificarea nr. N3. din 05 noiembrie 2001, trimisă prin B.E.J. S., B.I., B.N.P.N.C. şi L.C.C.S. au solicitat intimatei ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în suprafaţă de 4000 mp, situat în comuna M., judeţul Prahova.
Referitor la acest teren, în apel, s-a motivat că este parte din suprafaţa de 12 ha teren arabil, care a fost preluată de la L.M. ce deţinea terenul respectiv în calitate de proprietar, teren situat în intravilanul comunei D., judeţul Prahova.
Prin testamentul autentificat din 14 septembrie 1944 de Judecătoria de pace V.M., depus la dosar, defunctul I.L. a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de cca. 10 ha, numit „L.A.C.", un loc în suprafaţă de cea. un hectar şi jumătate zis „la CI." în sat, un loc cu pădure zis "la V.P." în com. M., un loc de gradină de pe strada B., la Po., situat în com. V.M., cu toate construcţiile de pe el, în suprafaţa de cea. 5012 mp.
Raportându-se la adresa emisă de Arhivele Naţionale Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992 potrivit cu care defuncta L.M. (autoarea reclamantei) figura în perioada 1947-1952 cu o suprafaţă de teren de 12 ha, care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular, când a fost ridicată de M.A.I., reclamanta a susţinut incidenţa prezumţiei de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel, conform îndrumărilor din decizia de casare - decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizie la care face trimitere şi decizia nr. 4029 din 28 iunie 2010, a dispus suplimentarea probatoriului prin efectuarea unei expertize tehnice, având ca obiective identificarea suprafeţei de teren preluat de stat de la autoarea reclamantei aşa cum se susţine în acţiune, prin raportare la testament, fişa personală şi planurile cadastrale existente la dosarul cauzei şi cele existente la momentul preluării; să se precizeze dacă pentru această suprafaţă de teren s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv dacă întreaga suprafaţă a fost reconstituită pe vechiul amplasament sau nu; să se precizeze care era situaţia terenului ce face obiectul identificării la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică 14 februarie 2001, în sensul dacă acest teren se află în intravilanul localităţii. Instanţa de apel a solicitat relaţii autorităţilor cu competenţe în păstrarea şi arhivarea de documente şi autorităţilor de la locul situării imobilului ce face obiectul notificării. Reclamanta a depus la dosar declaraţie olografa, prin care declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri.
Prin expertiza întocmită de către expertul B.E. şi răspunsul la obiecţiuni al acestui expert, s-a procedat la identificarea suprafeţei de teren preluat de stat de la autoarea reclamantei aşa cum se susţine în acţiune, prin raportare la testament, fişa personală şi planurile cadastrale existente în dosarul cauzei (plan parcelar vechi, anexa 4, de urbanism existent la momentul preluării prezentat de părţi), anexa la Decizia nr. 82/1976 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Prahova şi copia planului parcelar al tarlalei.
Potrivit expertizei, terenul în litigiu situat în comuna D., satul SF., are suprafaţa măsurată S 1-2-3-4-5-6-7-8-9= 4440mp, vecinătăţile terenului, numit „Ia CI." S=10 ha, sunt următoarele: la nord Moştenitorii V., la est râul Teleajen, la sud V.L. iar la vest Sos Ploieşti - Slănic.
Terenul a fost individualizat, conform planului de încadrare în zonă -anexa 24 şi planului de identificare -anexa 25, la raportul de expertiză, expertiza concluzionând că face parte din terenul în suprafaţa de 10 ha, denumit în testament „ La CI.", fiind îngrădit la data de 09 mai 2011.
Totodată, vecinătăţile terenului, numit "în CI." S= 1,5 ha,potrivit testamentului, au fost identificate: la nord împroprietariţii fundenari, la est. sos. Ploieşti-SIănic, la sud V.L., la vest Râul Teleajen.
Instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de 4.440 mp, unde se află amplasat Parcul S.N.P. - P. SA, a fost expropriată de la CAP D., conform deciziei nr. 182/1976, emisă de Consiliul Local al Judeţului Prahova, parcul M., nefiind funcţional de 15 ani. La cererea P. s-a eliberat Autorizaţie de demolare 4 din 25 augusX3.10 terenul fiind situata în Q1., intravilan, sat SF., com. D., judeţul Prahova.
Potrivit expertizei, pentru această suprafaţă de teren, situată potrivit planului nr. PL1. (anexa 8,9) din 1998, în intravilan, pe care s-a aflat parcul 1 M., aparţinând pârâtei, demolat conform autorizaţiei nr. AU1. şi procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 27 ianuarie 2011 (anexele 14 şi 15 ale expertizei), s-au acordat deja reclamantei măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991 cu Titlurile de proprietate nr. P2. din 18 august, S= 10 ha (anexa 21) şi cu nr. P1. din 18 august S=l,5 ha (anexa 22) în tarla 17 şi 20 nu în tarla 21.
Întreaga suprafaţă din tarlaua T21 n-a fost reconstituită pe vechiul amplasament ci în alte tarlale, respectiv T17 şi T20 (anexa 21 şi 22).
Totodată, potrivit adresei eliberate de Primăria D. din 28 ianuarie 2011, coroborată cu titlurile de proprietate aflate în copie la filele 29 şi 31 dosar fond, rezultă ca pentru L.M., s-a eliberat titlul de proprietate nr. P2. din 18 august, pentru suprafaţa de 10, 00 ha teren agricol, iar pentru L.C. al cărui moştenitor este L.M. s-a eliberat titlul de proprietate nr. P1. din 18 august, pentru suprafaţa de 1,50 ha teren agricol.
Pentru aceste suprafeţe de teren, L.M. a fost pusă în posesie, la data de 30 iulie 2003.
Instanţa de apel a reţinut totodată că, la momentul eliberării acestor titluri de proprietate, aşa cum rezultă din cererea formulată de L.M., conform Legii nr. 18/1991, aceasta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra următoarelor terenuri: 10 ha, înlocui numit „ la CI.", 1,5 ha, în sat M., în locul zis „CI.", actele de proprietate invocate în susţinerea acesteia fiind reprezentate de: testamentul autentificat sub nr. T1., la Judecătoria de Pace V.M. şi fişa personală a autoarei apelantei, emisă de Filiala Arhivelor Statului Prahova, din care rezultă că terenurile au fost predate conform „Decretului nr. 308".
Potrivit aceleiaşi cereri, terenul în suprafaţă de 10 ha, a fost retrocedat notificatoarei conform Legii nr. 18/1991, aspect care se coroborează şi cu decizia nr. 354-1992 din 03 noiembrie 1993, emisă de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea dreptului de Proprietate asupra terenurilor -judeţ Prahova.
Aşa cum rezultă din fişa personală a numitei L.M., aceasta a figurat cu 12 ha teren arabil, teren predat sfatului popular în 1952, când a fost ridicată de către MAI. Această fişă personală nu cuprinde nicio menţiune referitoare la locul situării acestui teren arabil, vecinătăţile sale sau alte informaţii necesare identificării.
Totodată, Filiala Arhivelor Statului Prahova a comunicat că fişa personală întocmită la data de 10 iunie 1956, privind pe L.M., nu este însoţită de alte documente, respectiv planuri sau acte de proprietate iar potrivit adresei nr. A5., emisă de Comisia de aplicare a fondului funciar L.M. nu a figurat în registrul agricol, adeziune CAP sau preluat cu legi speciale.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 221 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005) prevăd că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Or, în cauză, fişa personală a autoarei reclamantei nu reprezintă nici actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, câtă vreme în chiar cuprinsul acestuia, aspect necontestat nici de reclamantă, rezultă că preluarea a fost realizată în anul 1952, odată cu lipsirea de libertate a autoarei reclamantei, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 308 şi nici un act prin care să se fi pus în executare măsura preluării abuzive, înscrisul respectiv fiind întocmit nu în scopul şi la momentul deposedării autoarei reclamantei -1952 ci, ulterior, la data de 10 iunie 1956, în vederea scoaterii autoarei reclamantei din evidenţa „chiaburilor".
Această stare de fapt rezultă neechivoc din cuprinsul fisei personale coroborat cu anexa la aceasta, intitulată „observaţii".
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat ca nefiind îndeplinite cerinţele impuse de norma de drept evocată care instituie o prezumţie relativă de proprietate, întemeiată pe situaţia de fapt existentă şi constatată de autorităţile care au dispus măsura la momentul deposedării, aceea ca titularul notificării să se întemeieze pe actele normative sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau pe actele de punere în executare a măsurii preluării abuzive care, astfel, recunoşteau calitatea de posesor şi implicit de proprietar a celui deposedat dar şi natura şi suprafaţa bunurilor preluate, astfel că nu poate fi apreciată ca fiind incidenţă această prevedere legală.
De altfel, simplul fapt că în cuprinsul fişei autoarei reclamante se menţionează că în perioada 1947-1952 aceasta deţinea 12 ha teren agricol, nu impune cu necesitate concluzia că terenul s-a aflat, în integralitatea sa, în com. M.
Deşi reclamanta a susţinut că menţiunea din cuprinsul fişei personale evocate, referitoare la 12 ha teren agricol, nu viza şi terenul din V.M., str. B., instanţa de apel a reţinut că, potrivit testamentului exhibat de reclamantă şi în raport de criticile formulate, acest imobil, avea destinaţia de gradină, „La PO." fiind în suprafaţa de 5012 mp., or, o atare destinaţie nu exclude posibilitatea ca acest teren să fi putut fi considerat agricol, la data întocmirii fişei personale, împrejurarea că se afla în intravilan, neavând o atare consecinţă.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că în cauză, nu s-a probat existenţa unui act de preluare/ executare care să fi fost întocmit de către autorităţile statului pentru imobilele aparţinând autoarei reclamantei, care să justifice înregistrarea statului în evidenţele fiscale, atât adresa menţionată cât şi adresa nr. A5., emisă de Comisia de aplicare a fondului funciar, confirmând că L.M. nu a figurat în registrul agricol, adeziune CAP sau preluat de stat cu legi speciale.
Or, în cauză, în aplicarea normei de drept anterior evocate, nu se poate face abstracţie de faptul că testamentul invocat de reclamantă, individualizează în concret şi veridic bunurile aparţinând testatorului, astfel că deşi cuprinde o menţiune care aparent este incertă, menţionând suprafeţele de teren arabil situate în com. Malăieşti, respectiv „cca", 11,5 ha, este plauzibil că testatorul, care cunoştea în concret întinderea suprafeţei de teren ce făcea obiectul legatului, să precizeze într-o formula care respecta cât mai fidel realitatea, o atare întindere. Or, diferenţa în plus, pretinsă de reclamantă, nu este una neglijabilă ci importantă, reprezentând cea. 5.000 mp., fiind greu de acceptat faptul că ar fi putut fi atât de imprecis menţionată de autorul testamentului.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere faptul că o atare menţiune este folosită şi pentru imobilul aflat în V.M., care, potrivit testamentului avea o suprafaţa de cea. 5012 mp., or, o atare modalitate de individualizare nu face decât să susţină teza anterior enunţată, aprecierea instanţei de fond în sensul că testamentul invocat relevă o altă realitate juridică fiind în concordanţă cu prevederile înscrise în art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, critica fiind nefondată.
În raport de cele reţinute, faptul că, potrivit expertizei şi celorlalte probe anterior evaluate, suprafaţa de 4.440 mp, care a constituit Parcul S.N.P. - P. SA, este în prezent, deţinută de intimată, iar autoarea reclamantei a beneficiat deja în temeiul Legii nr. 18/1991 de reconstituirea dreptului de proprietate, pentru terenul arabil în suprafaţa de 11,5 ha, situat în comuna M., în temeiul aceluiaşi testament, pe un alt amplasament, nu este de natură a justifica contestaţia formulată de aceasta, astfel că susţinerile reclamantei vizând acest aspect nu pot fi primite.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 39 din 14 mai 2003, respectiv restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 4440 m.p. astfel cum reiese din expertiza topografică efectuată de către expertul B.E., cu vecinătăţile menţionate de către acesta în cadrul aceleiaşi expertize.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele;
Terenul în litigiu, ocupat de pârâtă în totalitate, se află situat în mod neîndoielnic pe suprafaţa pe care se întindea proprietatea autorului său, C.L. Acest aspect reiese cu certitudine din ambele expertize topo efectuate în cauză.
Recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să aibă în vedere actele existente la dosar, respectiv, fişa personală a autoarei sale, M.L. datată 10 iunie 1956, care consemnează faptul că aceasta a deţinut în comuna M. 12 ha de teren arabil şi menţiunea că terenul a fost predat Sfatului Popular în 1952, când a fost ridicată de către MAL Procesul verbal întocmit de către o comisie a Sfatului Popular la data de 07 decembrie 1956 consemnează: „Deoarece terenul a fost predat Statului conform Decretului 308, nemaiavând nici un fel de mijloc de exploatare, propunem să fie scoasa de la categoria de chiaburi" - cu referire la M.L..
Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi a învederat instanţei faptul ca actul de preluare şi consemnările de la acea vreme, atesta deţinerea unei proprietăţi de 12 ha în comuna M., pe suprafaţa „celor doua petice de loc" numite L.A.C. şi La CI.
A susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că documentul intitulat „fişa personală" a autoarei sale nu se încadrează în limitele impuse de art. 24 Legea nr. 10/2001 din punct de vedere al probaţiunii şi că, deşi este adevărat că fişa personală nu poate echivala un act de preluare ori un act de proprietate, din conţinutul său reiese clar modul în care a fost preluat terenul de la autoarea sa - cu forţa, fără nici o altă măsură legală, doar pentru că autoarea reclamantei se încadra în Decretul nr. 308 -, fără a se mai întocmi nici un alt act administrativ care să se regăsească în baza de date a oricărei autorităţi de stat.
Recurenta-reclamantă a susţinut că deşi pârâta s-a prevalat în tot cursul procesului de existenţa deciziei nr. 182/1976, respectiv de faptul că terenul a fost preluat de la CAP, în realitate, aceste susţineri nu sunt adevărate.
Protocolul din 1975 şi adresa din acelaşi an atestă faptul că terenul de „4318 mp" a fost în administrarea Consiliului Popular D., care a acordat S.B. (respectiv „T.P.P.”) doar dreptul - de folosinţă şi exploatare a terenului. Prin decizia nr. 182/1976 se oferă în administrare doar 2940 mp din terenul de 4318 mp, iar în baza tuturor acestor documente, care, în ciuda folosinţei şi exploatării terenului încă de la nivelul anilor 1975, nu atestau dreptul de administrare asupra întregului teren, Schela de Producţie Petrolieră B. solicită exproprierea terenului de 2200 mp ce îi fuseseră daţi in administrare, expropriere care n-a mai avut loc.
Conţinutul confuz al actelor enunţate mai sus atestă faptul că terenul a figurat în continuare în folosinţă agricolă, deşi era exploatat şi avea un grad de ocupare de 100% de către pârâtă încă din 1975 - 1976. în baza Protocolului încheiat la data de 12 aprilie 1975 pârâta a avut doar dreptul de folosinţă şi exploatare a terenului.
Recurenta-reclamantă a susţinut că la data de 5 noiembrie 2011, prin notificarea cu nr. N3., a notificat S.N.P. P., în temeiul Legii nr. 10/2001 să-i restituie terenul în suprafaţă de 4000 mp pe care îi deţineau în exploatare.
La data de 15 mai 2003 a fost comunicată Decizia cu nr. 39 din 14 mai 2003 prin care S.N.P. P. SA a decis respingerea cererii, cu motivarea că „imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1), imobilul revendicat a făcut obiectul prevederilor Legii nr. 18/1991".
Terenul în litigiu nu putea face obiectul Legii nr. 18/1991 deoarece acest act normativ prevede restituirea terenurilor care se găseau la data apariţiei legii în patrimoniul cooperativelor agricole. Ori terenul în litigiu se află în patrimoniul şi exploatarea pârâtei iar această informaţie reiese din adresa cu nr. 15 din Dosarul nr. 18 din 24 decembrie 1991: „Nu figurează în registrul agricol, adeziune CAP sau preluat cu legi speciale."
De prevederile legii beneficiază cei care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie sau cărora le-a fost preluat terenul de către cooperativa de producţie. Ori în speţă, terenul a fost preluat de Consiliul Popular al Comunei M. şi nu de cooperativa agricolă.
Recurenta-reclamantă a susţinut că, în raport de prevederile menţionate, terenul de 4440 mp, ca mod de preluare şi parcurs juridic nu a făcut şi nu face obiectul Legii nr. 18/1991 ci obiectul Legii nr. 10/2001.
Recurenta-reclamantă a susţinut că autoarea sa a deţinut terenul în litigiu cu o destinaţie agricolă.
Acest teren era situat intravilan la data preluării, respectiv „în sat" aşa cum se consemnează în testamentul din 1944, fiind preluat abuziv de către Consiliul Popular, astfel încât nu intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, astfel cum prevede art. 8 din Legea nr. 10/2001: „(1) Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997”. per a contrario, intră sub incidenţa legii celelalte imobile neîncadrate în norma legală citată, fiind singura lege de restituire în afara Legii nr. 18 /1991.
Chiar şi faptul că terenul a fost exploatat petrolier de-a lungul timpului nu este de natură a-i schimba destinaţia, cu atât mai mult cu cât, în prezent, intimata a făcut demersuri de retragere a obiectivelor din teren, redându-i destinaţia pe care nu ar fi trebuit să şi-o piardă niciodată.
a făcut demersuri de retragere a obiectivelor din teren, redându-i destinaţia pe care nu ar fi trebuit să şi-o piardă niciodată.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8) şi, respectiv, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9).
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează, cu titlu exemplificativ, situaţia în care instanţa a calificat un act de vânzare-cumpărare ca fiind un contract de schimb sau un contract de donaţie ca fiind un contract de vânzare-cumpărare sau situaţia în care concluzia pe care instanţa a dedus-o din interpretarea actului este exclusă în mod cert de sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat, instanţa reţinând, de exemplu, anumite obligaţii în sarcina unei părţi, deşi acestea nu erau stabilite în act.
În speţă, deşi recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin criticile formulate reproşează instanţei de apel că a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea care ar rezulta din interpretarea coroborată a probatoriului administrat în cauză or interpretarea probelor de către instanţă constituie o chestiune de fapt care nu se confundă cu interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, astfel că nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Recurenta-reclamantă a mai invocat ca temei de drept al cererii sale de recurs motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Conform alin. (2) al art. 24, „în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.”
Astfel, în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de către stat reglementată de Legea nr. 10/2001, regulile probaţiunii cunosc un caracter specific, dat de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumţie de proprietate în favoarea celui pe numele căruia s-a realizat preluarea bunului.
Recurentia-reclamantă a susţinut prin cererea de recurs că, deşi înscrisul depus la dosar în dovedirea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, reprezentat de „fişa personală” a autoarei sale nu poate echivala cu un act de preluare ori un act de proprietate, din conţinutul acesteia reiese clar modul în care terenul în litigiu a fost preluat terenul de la autoarea sa, fără a se mai întocmi nici un alt act administrativ ce ar putea exista în baza de date a oricărei
autorităţi de stat în prezent şi că, aşa fiind, era necesar ca instanţa de apel să evalueze acest înscris ca având valoarea probatorie la care se referă dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi să constate că face dovada că autoarea sa a deţinut în comuna M. 12 ha de teren arabil, pe suprafaţa „celor două petice de loc" numite „L.A.C." şi „La CI.", deci, implicit, dovada că aceasta ar fi deţinut şi terenul solicitat a-i fi restituită conform Legii nr. 10/2001, în suprafaţă de 0,5 ha în afara celor 11,5 ha la care se face referire în testament.
Critica recurentei-reclamante vizează greşita aplicare de către instanţa de; apel a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, în sensul că nu a valorizat, în spiritul textului de lege menţionat, înscrisul referitor la fişa personală a autoarei sale şi greşit a considerat că nu face dovada dreptului de proprietate pe care susţine că îl are asupra terenului în litigiu, în suprafaţă de 0,5 ha.
Prezumţia privind întinderea dreptului de proprietate nu putea opera în favoarea recurentei-reclamante decât în absenţa unor probe contrare iar în speţă, această prezumţie nu-şi putea găsi aplicarea decât ignorând situaţia de fapt stabilită prin administrarea celorlalte dovezi, situaţie de fapt care exclude incidenţa art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul invocat de recurenta-reclamantă.
Astfel, potrivit testamentului autentificat sub nr. T1., masa succesorală a autoarei reclamantei, L.M., era formată din 10 ha teren în Căpleasca, 1 ha şi jumătate în CI., un loc de pădure în V.P. şi grădină de 5012 mp în V.M., suprafaţa totală a bunurilor imobile ale autoarei reclamantei fiind de 12 ha teren şi un loc de pădure.
Prin urmare, diferenţa de 0,5 ha teren faţă de cei 11,5 ha teren care au fost restituiţi reclamantei în temeiul Legii nr. 18/1991, nu poate fi decât terenul din V.M., în suprafaţă de 0,5012 ha, nefiind dovedit faptul că autoarea reclamantei ar fi avut în proprietate alt teren decât cel menţionat în testament şi care ar fi fost cuprins în adresa nr. A2./1992 în care L.M., autoarea reclamantei, figura cu 12 ha teren în perioada 1947-1952, al cărui amplasament nu este menţionat.
De asemenea, din concluziile expertizei efectuată în cauză de expert B.E. (Dosarul nr. 10559/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză reiese că terenul în litigiu situat în comuna D., satul SF., Tarla X1. parcela XX1., în suprafaţă măsurată de 4440 mp reprezintă Parcul M. şi face parte integrantă din terenul autorilor reclamantei denumit în testament „L.A.C." în suprafaţă de 10 ha; că pentru această suprafaţă de teren s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, conform Titlurilor de proprietate nr. P2. (pentru suprafaţa de 10 ha) şi nr. P1. (pentru suprafaţa de 1,5 ha) în tarlalele X2. şi X3., întreaga suprafaţă din tarlaua X1. nefiind reconstituită pe vechiul amplasament ci în alte tarlale, respectiv X2. şi X3.
Or, aşa fiind, în raport de situaţia de fapt astfel stabilită pe baza expertizei şi suplimentului la expertiză precum şi a înscrisurilor exhibate de recurenta-reclamantă în dovedirea pretenţiilor sale, instanţa de apel a motivat judicios de ce în speţă nu pot fi incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi de ce înscrisul reprezentând „fişa personală" a autoarei reclamantei (în care se face vorbire de o suprafaţă de teren de 12 ha situată în comuna M.) nu este de natură să creeze prezumţia de proprietate statuată în materia Legii nr. 10/2001 prin art. 24 pentru terenul în litigiu (în suprafaţă de 0,5 ha), care să opereze în favoarea reclamantei.
Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 atunci când a reţinut că fişa personală a autoarei reclamantei nu reprezintă nici actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, câtă vreme din chiar cuprinsul acestuia reiese că preluarea a fost realizată în anul 1952, odată cu lipsirea de libertate a autoarei reclamantei, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 308 şi nici un act prin care să se fi pus în executare măsura preluării abuzive, înscrisul respectiv fiind întocmit nu în scopul şi la momentul deposedării autoarei reclamantei - 1952 ci, ulterior, la data de 10 iunie 1956, în vederea scoaterii autoarei reclamantei din evidenţa „chiaburilor" şi ca, în aplicarea normei de drept anterior evocate, nu se poate face abstracţie de faptul că, în testamentul invocat de reclamantă, testatorul individualizează concret şi veridic bunurile testate, menţionând suprafeţele de teren arabil situate în com. M., ca fiind de „ cca.", 11,5 ha, acesta cunoscând întinderea suprafeţei totale de teren ce făcea obiectul legatului, suprafaţă pe care a precizat-o într-o formulă care respecta cât mai fidel realitatea, diferenţa în plus, de 0,5 ha (5000 mp) - pretinsă de reclamantă în baza fişei personale a M.L. - fiind importantă, perspectivă din care apare ca, imposibil ca testatorul să n-o fi avut în vedere şi să o menţioneze în testament, în cazul în care, într-adevăr ar fi existat.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului reclamantei este legală, în mod corect instanţa de apel reţinând că autoarei recurentei-reclamante i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, pentru întreaga suprafaţa de teren prevăzută în testament - 11,5 ha, iar împrejurarea că terenul atribuit prin cele două titluri de proprietate nu se află pe vechiul amplasament nu o îndreptăţeşte pe reclamantă să obţină măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, cu atât mai mult cu cât la data reconstituirii dreptului de proprietate pe numele autoarei reclamantei, exista posibilitatea conferită de Legea nr. 18/1991 de a contesta titlurile emise în temeiul acestui act normativ.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva deciziei nr. 863A din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3553/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7038/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
