ICCJ. Decizia nr. 3585/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3585/2012
Dosar nr. 2135/239/2011
Şedinţa din camera de consiliu de la 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 32349/299/2009, reclamantele R.B. şi A.B. au chemat în judecată pe pârâţii Ş.V.A.F., Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 Iaşi, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Deleni, solicitând instanţei să dispună următoarele:
- constatarea calităţii de moştenitoare a reclamantelor faţă de succesiunea defunctului A.J.N., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, şoseaua K., sector 1, în calitate de moştenitoare ale autorilor acestora, S.B., R.B. şi R.B.;
- repunerea părţilor în situaţia anterioară faţă de cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile situate în raza comunei D. din 10 februarie 2006;
- constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate din 20 mai 2008 eliberat pârâtului Ş.V.A.F. pentru suprafaţa de 882 ha teren pădure în com. D., jud. Iaşi;
- validarea hotărârii Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 de reconstituire a dreptului de proprietate al pârâtului numai în raport cu cota sa cuvenită din moştenirea lui A.J.N., respectiv în limita cotei cuvenite mamei sale, V.B.F. şi surorii sale, M., precum şi anularea parţială a certificatelor de calitate de moştenitor eliberate pârâtului Ş.V.A.F. de pe urma defuncţilor H.W.S., G.W.S., M.A.W.S., B.M.L., R. şi F.V.
Reclamantele au mai solicitat obligarea pârâtului Ş.V.A.F. la plata de despăgubiri, în cazul în care instanţa va respinge capetele de cerere anterioare, pentru faptul că a indus în eroare, cu rea-credinţă, pe reclamante, la depunerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, într-un cuantum egal cu contravaloarea terenului care s-ar fi cuvenit reclamantelor în urma reconstituirii acestui drept şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra terenului, calculate de la data reconstituirii dreptului de proprietate şi până la data soluţionării prezentei acţiuni, precum şi instituirea sechestrului judiciar asupra bunului imobil asupra căruia a operat reconstituirea dreptului de proprietate, până la soluţionarea prezentei acţiuni.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că pârâtului Ş.V.A.F. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000, pentru suprafaţa de 882 ha pădure, situată în com. D., jud. Iaşi, conform hotărârii nr. 6625 din 05 iunie 2007 a Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Iaşi, în calitate de unic moştenitor al lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, şoseaua K., sector 1, decedat în anul 1943, deşi nu este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă sus menţionată, în calitate de unic moştenitor al mamei sale, V. S-a învederat că A.J.N. a fost căsătorit cu M. (M.) R., divorţată, la rândul ei, de H.B., din căsătorie rezultând o fată, H.S., ai cărei moştenitori sunt H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. şi E.W.S. (nepoţii defunctului), dar moştenitor testamentar al lui A.J.N., în afara nepoţilor acestuia, este şi fiul soţiei sale, R.G.B., străbunicul reclamantelor, căsătorit cu L.S.
La termenul de judecată din data de 19 mai 2010, având în vedere că s-a depus la dosar certificat de moştenitor din 02 aprilie 2010 de pe urma pârâtului Ş.V.A.F., decedat la data de 26 iunie 2009, având unic moştenitor pe numitul Ş.G.F., instanţa l-a introdus în cauză pe acesta, în calitate de pârât.
La termenul din data de 22 septembrie 2010, reclamantele au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că, prin primul capăt al acţiunii, solicită constatarea calităţii de moştenitoare faţă de succesiunea lui S.L.B. (tată), E.R.B. (bunic), L.M.B. şi R. (R.) G.B. (străbunici), precum şi faţă de succesiunea lui H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. şi E.W.S. şi, în această calitate, prin reprezentare, constatarea vocaţiei succesorale la succesiunea lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, şoseaua K., sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 21069 din 27 octombrie 2010, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Hârlău.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamantele urmăresc recunoaşterea dreptului lor de a beneficia, în temeiul Legii nr. 18/1991, de reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 882 ha teren pădure din com. D., jud. Iaşi, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate din 20 mai 2008 pe numele autorului pârâtului persoană fizică.
Instanţa a înlăturat, ca neîntemeiate, susţinerile reclamantelor, potrivit cărora competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi 17 C. proc. civ., în funcţie de primul capăt de cerere având ca obiect constatarea calităţii de moştenitoare a reclamantelor faţă de succesiunea lui S.L.B., E.R.B., L.M.B. şi R. (R.) G.B., H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. şi, în această calitate, prin reprezentare, constatarea vocaţiei succesorale la succesiunea lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, şoseaua K., sector 1.
Astfel, instanţa a constatat că succesiunea de pe urma defunctului A.J.N. a fost dezbătută încă din anul 1943, prin sentinţa civilă nr. 254 din 18 mai 1943 a Tribunalului Ilfov constatându-se că de pe urma defunctului au rămas ca moştenitori A.T.T.C., R.B., L.B., L.S., M.S. şi G.S., iar prin sentinţa civilă nr. 395 din 12 decembrie 1944 a Tribunalului Ilfov dispunându-se ieşirea din indiviziune asupra masei succesorale rămase de pe urma defunctului.
În aceste condiţii, având în vedere că după efectuarea partajului succesoral nu mai subzistă consideraţiile care justifică o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, instanţa constată că împrejurarea că defunctul A.J.N. a avut ultimul domiciliu în Bucureşti, şoseaua K., sector 1, nu este de natură să atragă competenţa teritorială exclusivă a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Referitor la ceilalţi defuncţi ale căror succesiuni se solicită a fi dezbătute, instanţa a constatat că niciunul dintre aceştia nu a avut ultimul domiciliu în raza teritorială a sectorului 1 Bucureşti, majoritatea având la data decesului domiciliul în străinătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare, în doctrina şi practica judiciară stabilindu-se că această soluţie prevăzută de lege pentru determinarea competenţei notarilor publici de a desfăşura procedura succesorală necontencioasă este aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.
Cum la dosar nu există date privind bunurile din masa succesorală rămasă de pe urma acestor defuncţi, iar reclamantele au solicitat constatarea calităţii de moştenitor în scopul de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 882 ha teren pădure din com. D., jud. Iaşi şi au contestat hotărârea Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Iaşi de reconstituire a dreptului de proprietate exclusiv pe numele autorului pârâtului de Fay, instanţa a apreciat că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., ci dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul.
Această normă imperativă reglementând un caz de competenţă teritorială exclusivă, de la care nu sunt permise derogări, văzând şi dispoziţiile art. 159 pct. 3 C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Hârlău, în a cărei circumscripţie teritorială se află terenul în litigiu.
Prin decizia nr. 2034 din 7 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de către reclamante împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa a arătat că primele trei capete ale cererii de chemare în judecată sunt cereri distincte, între care nu există niciun raport de accesorialitate, ceea ce înseamnă că cererile îşi păstrează individualitatea în privinţa competenţei.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ. în prezenta cauză, tribunalul a constatat că primul şi cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată nu se circumscriu sferei de aplicare a acestora, întrucât scopul promovării cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulităţii absolute parţiale a unui titlu de proprietate (din 20 mai 2008), situaţie în care devin aplicabile prevederile legilor fondului funciar, inclusiv cele referitoare la stabilirea şi la dovedirea calităţii de moştenitor.
În acest sens, dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată, conform cărora soluţionarea plângerii formulate împotriva hotărârii comisiei judeţene revine judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul, îşi găsesc aplicare, prin analogie, şi atunci când se solicită constatarea nulităţii absolute a unui titlu de proprietate emis altor persoane decât cele îndreptăţite, potrivit legii, la reconstituire.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Hârlău sub nr. 2134/239/2011.
În şedinţa publică din 21 noiembrie 2011, instanţa a disjuns capetele de cerere privind constatarea calităţii de moştenitoare a reclamantelor faţă de succesiunea defunctului A.J.N., în calitate de moştenitoare ale autorilor acestora S.B., R.B. şi R.B., precum şi anularea parţială a certificatelor de moştenitor eliberate pârâtului Ş.V.A.F. (respectiv certificatele de pe urma defuncţilor H.W.S., G.W.S., M.A.W.S., B.M.L. şi R. şi F.V.), dispunând formarea unui nou dosar, cu nr. 2135/239/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 16 ianuarie 2012, Judecătoria Hârlău a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de către reclamante, a declinat competenţa de soluţionare a acestor capete de cerere în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, a înaintat cauza, pentru soluţionarea acestuia, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, în ceea ce priveşte instanţa competentă în cazul în care sunt incidente deopotrivă dispoziţiile art. 13 şi 14 C. proc. civ., din topografia textelor, rezultă că legiuitorul, aşezând norma de competenţă teritorială referitoare la succesiuni după aceea privitoare la cererile reale imobiliare, a înţeles să deroge de la dispoziţia înscrisă în art. 13.
Acest lucru este şi firesc de vreme ce procesele succesorale ridică probleme mult mai complexe, fiind necesar ca acestea să se rezolve de către instanţa din raza ultimului domiciliu al defunctului şi care poate administra mai uşor materialul probator (acolo fiind emise certificatele de moştenitor şi în acel loc găsindu-se toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei).
Mai mult decât atât, susţinerile conform cărora competenţa teritorială ar fi atrasă de disp. art. 13 în baza prorogării legale de competenţă, conform art. 17 din cod, nu pot fi primite întrucât capetele principale de cerere ale acţiunii introductive sunt tocmai cererea de constatare a calităţii de moştenitoare a reclamantelor, precum şi cererea privind anularea parţială a certificatelor de calitate de moştenitor eliberate numitului Ş.V.A.F.
Astfel, soluţiile ce urmează a fi date celorlalte două capete de cerere privitoare la constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate din 20 mai 2008, precum şi la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, depind de modalitatea de soluţionare a cererilor privitoare la moştenire.
Mai mult decât atât, nici argumentul că finalitatea urmărită de către reclamante constă în anularea parţială a titlului de proprietate sau obţinerea de despăgubiri nu este de natură a atrage o altă competenţă, de vreme ce acesta nu este un criteriu pentru a se stabili caracterul principal sau accesoriu al unei cereri, ci tocmai măsura în care soluţionarea unei cereri depinde de modalitatea de soluţionare a alteia (astfel, în ipoteza în care se solicită anularea unui contract şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, deşi finalitatea urmărită de părţi este restabilirea situaţiei anterioare, este de necontestat faptul că cererea principală este aceea prin care se solicită anularea actului).
Cel mult, în cazul în care nu se poate stabili un raport de accesorialitate între cererile deduse judecăţii se poate reţine că acestea se află într-un raport de conexitate, dar acest caz de prorogare legală de competenţă nu poate interveni cu încălcarea normelor de ordine publică în materie.
Pe cale de consecinţă, având în vedere şi faptul că ultimul domiciliu al defunctului A.J.N. se află în Bucureşti, şoseaua K., sector 1, instanţa a declinat cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa aparţine Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Conflictul de competenţă vizează exclusiv capetele de cerere (primul şi al treilea) privind constatarea calităţii reclamantelor de moştenitoare de pe urma a 5 defuncţi, precum şi anularea parţială a patru certificate de moştenitor (din 23 februarie 2006), de pe urma acestor defuncţi, de care s-a prevalat autorul pârâtului la eliberarea titlului de proprietate din 20 mai 2008 emis în baza Legii nr. 18/1991.
În ceea ce priveşte capetele de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a acestui titlu de proprietate, privind imobile de pe raza comunei D., judeţul Iaşi, respectiv despăgubiri (al doilea şi al patrulea din cererea introductivă de instanţă), Judecătoria Hârlău a constatat că este competentă a le soluţiona.
Legalitatea măsurii de disjungere şi competenţa de soluţionare în privinţa celui de-al doilea şi al celui de-al patrulea capăt de cerere nu vor fi cercetate în cauză, excedând cadrului regulatorului de competenţă pe care este abilitată să îl pronunţe această instanţă.
În raport de obiectul cererilor deduse judecăţii, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă este necesar a se determina norma de competenţă incidenţă, iar această operaţiune se realizează pe baza legăturii dintre cereri, ce se impune a fi clarificată în cauză.
În primul rând, este de observat că, deşi prin cererea de chemare în judecată, s-a susţinut ca prim petit constatarea calităţii de moştenitoare a celor două reclamante de pe urma defunctului A.J.N., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, sectorul 1, prin precizarea cererii de la termenul de judecată din 22 septembrie 2010, s-a arătat că pretenţia vocaţiei reclamantelor la succesiunea acestui defunct decurge din calitatea de moştenitoare de pe urma a 5 dintre cei 6 moştenitori ai defunctului A.J.N., prin retransmitere (nu prin reprezentare, cei 5 descendenţi decedând ulterior anului 1943, când a decedat autorul A.J.N.).
Ca atare, nu se solicită în cauză reluarea dezbaterii succesorale a defunctului A.J.N., întrucât reclamantele nu contestă calitatea de moştenitor a celor 5 descendenţi de pe urma acestuia, stabilită prin sentinţa civilă nr. 254 din 18 mai 1943 a Tribunalului Ilfov (la care se face referire în sentinţa civilă nr. 3195 din 12 decembrie 1944 a aceluiaşi tribunal, prin care s-a realizat partajul averii defunctului A.J.N., între cei 5 moştenitori).
Astfel, nu s-ar putea stabili competenţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în raport de ultimul domiciliu al defunctului A.J.N., în considerarea unei cereri de constatare a calităţii de moştenitor de pe urma acestuia, deoarece instanţa de judecată nu a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei asemenea cereri.
Pe de altă parte, nici nu se poate considera că cererea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 materializează pretenţii între moştenitorii defunctului A.J.N., pentru a tranşa concursul între art. 13 şi 14 C. proc. civ. din perspectiva acestui defunct (în raport de împrejurarea dacă s-a realizat sau nu partajul imobilelor din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia).
Reclamantele contestă calitatea de unic moştenitor al autorului pârâtului, Ş.V.A.F., de pe urma celor 5 succesori ai lui A.J.N., şi nu însăşi calitatea de moştenitor a acestora de pe urma defunctului A.J.N.
Ca atare, eventualul concurs între normele de competenţă din art. 13 şi 14 s-ar putea aprecia doar în raport de cei 5 succesori, deoarece pretenţiile reclamantelor sunt legate de succesiunea acestora. De altfel, imobilele pentru care s-a emis titlul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 nu au fost preluate de la autorul A.J.N., decedat în anul 1943, ci de la succesorii acestuia, pe cote - părţi determinate din dreptul de proprietate, ca urmare a partajului judiciar intervenit în anul 1944, anterior preluării de către stat, iar reconstituirea dreptului de proprietate a avut loc în considerarea celor 5 succesori, după cum rezultă chiar din titlul de proprietate din 20 mai 2008.
Certificatele de moştenitor emise de pe urma celor 5 succesori (L.M.B., R. (R.) G.B., H.W.S., G.W.S., M.A.W.S.), a căror anulare se solicită în cauză, nu conţin nicio referire la vreun bun în masa succesorală, având natura unor certificate de calitate de moştenitor şi nici nu s-a susţinut că ar fi avut loc partajul averii succesorale a acestor defuncţi, nefiind, astfel, aplicabil art. 13 C. proc. civ.
De altfel, chiar în prezenţa unei asemenea operaţiuni, ceea ce interesează pentru stabilirea normei de competenţă - art. 13 sau art. 14 - este dacă a avut loc partajul imobilelor în litigiu, nu şi al altor imobile. Or, această ipoteză este exclusă, dat fiind că pârâtului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu ca unic moştenitor al proprietarilor de la care acestea au fost preluate de către stat.
În consecinţă, cererile în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă reprezintă pretenţii relative la moştenire (anume, a celor 5 succesori ai lui A.J.N.), indiferent de împrejurarea că litigiul poartă asupra unor imobile, astfel încât sunt incidente în cauză prevederile art. 14 C. proc. civ., şi nu cele ale art. 13, referitoare la locul situării imobilelor.
În al doilea rând, este de observat şi faptul că niciuna dintre instanţele care s-au dezînvestit de soluţionarea cauzei nu a apreciat că cererile ce au generat conflictul negativ de competenţă ar reprezenta cereri accesorii faţă de cererea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
Este indiscutabil că cererile asupra cărora poartă conflictul au caracter de sine - stătător, iar stabilirea eventualului caracter accesoriu al cererii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate în raport cu primele menţionate excede cadrului regulatorului de competenţă.
Astfel, nu se poate considera că Judecătoria Hârlău ar fi competentă să se pronunţe asupra cererilor în discuţie, faţă de cererea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate.
În al treilea rând, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă, este necesar a se clarifica legătura dintre cereri, în scopul verificării modului de aplicare a dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ., care indică ultimul domiciliu al defunctului drept criteriu pentru stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei.
Cererile în constatarea nulităţii certificatelor de moştenitor din 23 februarie 2006 emise de pe urma defuncţilor H.W.S., G.W.S., M.A.W.S., respectiv de constatare a calităţii reclamantelor de moştenitoare de pe urma acestor defuncţi, constituie cereri independente din punct de vedere procesual, neaflate într-un raport de accesorietate, în sensul că soluţionarea fiecăreia nu depinde de modul de soluţionare a celorlalte.
Astfel, nu este vorba despre succesiuni succesive decât în cazul defuncţilor M.L.B. şi R.B. (certificatul de calitate de moştenitor din 23 februarie 2006), însă, în privinţa acestor defuncţi, atare împrejurare este lipsită de relevanţă pentru stabilirea competenţei, deoarece ultimul domiciliu al ambilor a fost acelaşi. Cei doi defuncţi nu sunt, la rândul lor, succesori ai celorlalţi defuncţi, moştenitor al tuturor defuncţilor fiind aceeaşi persoană, F.V. (M.L.B. fiind moştenită şi de soţul său, R.B.).
Formulându-se cereri cu caracter de sine - stătător, competenţa de soluţionare a fiecăreia ar trebui, în principiu, apreciată distinct, în sensul că fiecare cerere se soluţionează de către instanţa în a cărei circumscripţie se află ultimul domiciliu al defunctului de pe urma căruia a fost emis respectivul act succesoral notarial.
În acest context, se constată că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să soluţioneze cauza de faţă, pentru următoarele considerente:
Ultimul domiciliu al defuncţilor (cu excepţia defuncţilor M.L.B. şi R.B., pentru care se vor expune considerente distincte) este situat în străinătate, ceea ce indică prezenţa unui element de extraneitate.
Într-o asemenea situaţie, devin operante normele aplicabile în raporturile de drept internaţional privat, neputând fi aplicate norme interne care nu au legătură cu stabilirea competenţei instanţelor de judecată în ipoteza decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, precum Legea notarilor publici nr. 36/1995. Art. 68 alin. (2) din acest act normativ (existent la data dezînvestirii Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în prezent abrogat) se referea expres la stabilirea competenţei notarilor publici pentru procedura succesorală notarială, neputând fi aplicat pe cale de interpretare, prin analogie, şi în privinţa competenţei jurisdicţionale, în absenţa unei dispoziţii explicite în acest sens.
De altfel, acea normă indica, drept criteriu pentru stabilirea competenţei, locul în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare; or, în cuprinsul certificatelor de calitate de moştenitor nu este menţionat nici un bun, astfel încât aplicarea Legii nr. 36/1995 nici nu ar fi posibilă în cauză.
Fiind vorba despre raporturi de drept internaţional privat, este de precizat că nu este incident Regulamentul 44/CE/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, chiar dacă ultimul domiciliu se află în state membre ale Uniunii Europene (Franţa - pentru defuncta H.W.S., Spania - pentru defunctul G.W.S. şi Anglia - pentru defuncta M.A.W.S.), întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a), regulamentul nu se aplică „pentru starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni";.
Sunt aplicabile, aşadar, regulile înscrise în Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat.
Conform art. 155 din Legea nr. 105/1992, „în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti sau la Tribunalul Municipiului Bucureşti";.
Pe acest temei, dat fiind că ultimul domiciliu al defuncţilor nu a fost în România, reiese că nu poate fi aplicat art. 14 C. proc. civ., consecinţa fiind aceea că instanţa română competentă în cauză nu poate fi stabilită. Pentru acest motiv, devine competentă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
În privinţa defuncţilor M.L.B. şi R.B., ultimul domiciliu al acestora este situat în Bucureşti, sectorul 4, caz în care competenţa de soluţionare a cererilor vizând pe aceşti defuncţi ar trebui, în principiu, să aparţină Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, în aplicarea art. 14 C. proc. civ.
Instanţa care soluţionează conflictul negativ de competenţă nu poate, însă, stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei alte instanţe decât cele în conflict, în caz contrar, încălcându-se limitele regulatorului de competenţă.
Nu s-ar putea reţine, pentru stabilirea competenţei în favoarea unei terţe instanţe, considerente de oportunitate, în vederea asigurării unei durate rezonabile a procedurii jurisdicţionale, întrucât o asemenea hotărâre nu produce efecte obligatorii pentru terţa instanţă, aceasta fiind îndreptăţită să-şi verifice propria competenţă de soluţionare a cauzei.
Singura soluţie viabilă în această situaţie este trimiterea cauzei la instanţa a cărei competenţă este clar stabilită în raport cu o parte dintre cererile deduse judecăţii, respectiv Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţă care va aprecia dacă va reţine întreaga cauză spre soluţionare ori va proceda la disjungerea cererilor a căror soluţionare este de competenţa Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Trebuie precizat, în acest context, că nu este exclusă o apreciere a necesităţii soluţionării împreună a tuturor cererilor în discuţie, din raţiuni de bună administrare a justiţiei, în măsura în care s-ar reţine o strânsă legătură între cereri, pentru preîntâmpinarea unei conexări ulterioare a cererilor anterior disjunse şi a prelungirii nejustificate a procesului. în atare situaţie, s-ar putea reţine întreaga cauză spre soluţionare de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, ca primă instanţă învestită de către reclamante.
Din această perspectivă, se va avea în vedere că, prin prezenta decizie, nu s-a tranşat aspectul strânsei legături între cereri, din moment ce acesta nu este de natură să influenţeze pronunţarea regulatorului de competenţă, neputând fi învestită, pe această cale, o altă instanţă decât cele a căror dezînvestire reciprocă a generat conflictul negativ de competenţă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea art. 20 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3493/2012. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 3586/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
