ICCJ. Decizia nr. 3588/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3588/2012
Dosar nr. 664/110/2008*
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 804 din 13 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 664/110/2008 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta D.C. în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA Oneşti, Primăria Oneşti, Prefectura Judeţului Bacău, A.V.A.S., SC I. SA Bacău, SC P. SRL Oneşti, fiind obligată pârâta SC P. SA Oneşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 7.785 m.p. situată în Oneşti, precum şi imobilul casă de la aceeaşi adresă. Prin aceeaşi hotărârea a fost obligată pârâta SC C.S. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.174 m.p. situată în Oneşti şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea în contradictoriu cu pârâtele Primăria Oneşti, Prefectura Judeţului Bacău, A.V.A.S., SC I. SA Bacău.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare din 15 octombrie 1951 autentificat la grefa Tribunalului Bacău din 15 noiembrie 1951 tatăl reclamantei şi autorul acesteia, B.N. a dobândit o casă din cărămidă cu 10 încăperi, o casă din lemn şi un coşer situate în Oneşti, precum şi suprafaţa aferentă de 10.000 m.p. „teren silişte şi arătură";.
Prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular nr. 178/1959 autorităţile statului comunist au trecut imobilul în patrimoniul statului menţionând ca temei prevederile Decretului nr. 92/1950.
După înlăturarea regimului comunist reclamanta a făcut numeroase demersuri pentru restituire proprietăţii, iniţial în baza Legii nr. 18/1991 după care în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel cum s-a reţinut în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 755 din 23 aprilie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bacău nu sunt incidente prevederile Legii nr. 112/1995 deoarece preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, nefîind aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950. Prin aceeaşi decizie reclamanta a fost îndrumată să solicite restituirea imobilului pe calea unei acţiuni în revendicare, în temeiul art. 480 C. civ.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M.M.I. a fost identificat imobilul casă cu 10 camere situat în Oneşti, strada M., cuprinsă în actualul pavilion administrativ aflat în patrimoniul pârâtei SC P. SA Oneşti, celelalte construcţii fiind demolate.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert D.L. a fost identificată suprafaţa de 10.000 m.p. cuprinsă în actul de vânzare din anul 1951 ca fiind situată în Oneşti, strada M., din care 7.785 m.p. sunt deţinuţi de pârâta SC P. SA Oneşti, 1.174 m.p. sunt deţinuţi de pârâta SC A.S.C.S. SRL Oneşti, 769 m.p. sunt deţinuţi de SC C. SRL Oneşti, 181 m.p. de Parohia Ortodoxă Oneşti şi 91 m.p. de sunt ocupaţi de trotuarul de acces de pe Calea M.
Procedând la compararea titlurilor instanţa a reţinut că titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor, imobilul casă şi teren fiind dobândit de către tatăl reclamantei printr-un act de vânzare autentificat.
În apărare pârâta SC P. SA a invocat faptul că este proprietara bunului potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 17 octombrie 1994 de Ministerul Agriculturii şi Finanţelor. Aceeaşi situaţie se regăseşte în parte şi cu privire la pârâta SC A.S.C.S. SRL Oneşti care a dobândit suprafaţa de 1.174 m.p. de la pârâta SC I. SA Bacău, terenul fiind deţinut de aceasta din urmă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Astfel cum s-a reţinut mai sus preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, în aceste condiţii statul nedetinând niciodată calitatea de proprietar. Pe cale de consecinţă pârâţii SC I. SA Bacău şi SC P. SA Oneşti au preluat terenurile şi construcţia de la un „non dominus";, situaţia răsfrângându-se şi asupra pârâtei SC P. SA Oneşti. Pe de altă parte, autorul reclamantei şi ulterior reclamanta şi-au păstrat calitatea de proprietar pe care au avut-o la momentul preluării abuzive, în acest sens fiind şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Desigur că, pentru aceste considerente reclamanta deţine şi un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, în speţă neexistând justificări pentru privarea de acest bun. Tot astfel în cauză îşi găseşte aplicabilitatea şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nefiind prejudiciat dreptul de proprietate al altor persoane din moment ce asupra imobilului s-a păstrat un singur drept de proprietate, cel al reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâtele SC P. SA Oneşti şi SC C.S. SRL Oneşti.
Prin decizia civilă nr. 15 din 15 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în cauză a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale, a fost admisă excepţia nulităţii hotărârii apelate, au fost admise apelurile declarate, desfiinţându-se hotărârea apelată şi fiind trimisă cauze spre rejudecare la Tribunalul Bacău, instanţa de apel a reţinut că pe tot parcursul soluţionării cauzei la tribunal, apelanta-pârâtă nu a avut termen în cunoştinţă.
Prin decizia nr. 5990 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel, reţinând, în esenţă, că procedura de citare cu pârâta SC C.S. SRL Oneşti a fost legal îndeplinită, în condiţiile art. 921 C. proc. civ., pentru termenul la care s-a judecat pricina, respectiv 13 mai 2009.
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bacău sub nr. 664/110/2008*.
Prin decizia civilă nr. 45 din 9 mai 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelurile promovate de pârâtele SC P. SA Oneşti şi SC C.S. SRL; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 804 din 13 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău; a respins excepţia necompetenţei materiale; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă: a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă faţă de cele două apelante-pârâte şi a menţinut celelalte dispoziţiile sentinţei apelate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că învestirea Tribunalului Bacău cu judecarea cauzei în care a pronunţat hotărârea ce face obiectul apelurilor de faţa s-a realizat prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei a Judecătoriei Oneşti prin sentinţa civilă nr. 38 din 9 ianuarie 2008, hotărâre rămasă irevocabilă prin nerecurare. În consecinţă, pentru respectarea puterii de lucru judecat a hotărârii de declinare, se impunea respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bacău de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Referitor la motivele de nulitate invocate de pârâta SC C.S. SRL Oneşti ca urmare a nelegalei citări a acesteia pe durata judecăţii în fond a cauzei, instanţa apreciază că acest motiv este de natură să atragă nulitatea relativă a actelor procedurale, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. cu condiţia dovedirii vătămării care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Din această perspectivă instanţa a constatat că, deşi pentru termenele anterioare datelor de 04 martie 2009 şi 18 martie 2009 apelanta a fost citată la sediul indicat de către reclamantă, dar şi pentru termenul la care a fost judecată în fond cauza, aceasta nu a trimis reprezentant în instanţă şi nu a formulat cereri în cauză. Realizarea prin afişare a procedurii de citare menţionată în procesele-verbale întocmite de agentul procedural, este conformă dispoziţiilor art. 921 C. proc. civ., procesul-verbal întocmit cu privire la faptele constatate personal de către agentul procedural fiind valabil până la înscrierea în fals.
De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului prin decizia civilă nr. 5990 din 11 noiembrie 2010 cu referire expresă la momentul judecării în fond a cauzei – 13 mai 2009.
Examinând motivul de apel ce vizează inadmisibilitatea acţiunii formulate de către reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ., instanţa l-a apreciat ca fiind întemeiat având în vedere următoarele considerente:
Asupra concursului dintre legea generală - art. 480 şi urm. C. civ. - şi legea specială - Legea nr. 10/2001 - care a determinat invocarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul recunoaşterii priorităţii legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Prin aceeaşi decizie, obligatorie pentru instanţă conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că în situaţia sesizării neconcordanţelor dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Reţinând ipotezele avute în vedere la soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a constatat că reclamanta din prezenta cauză, după ce a formulat notificare de restituire în baza Legii nr. 10/2001, nu a continuat procedura prevăzută de dispoziţiile speciale şi a înţeles să-şi valorifice drepturile pe calea acţiunii întemeiate pe dreptul comun. Această modalitate de exercitare a drepturilor procesuale reprezintă o încălcare a principiului electa una via non datur recursus ad alteram, în sensul că, odată aleasă o procedură, nu se poate recurge la o alta pentru valorificarea aceloraşi pretenţii, dreptul de opţiune având caracter limitat până la momentul realizării efective.
În prezenta cauză, după cum însăşi reclamanta recunoaşte şi rezultă din înscrisurile cauzei, precum adeverinţa din 29 iunie 2001 eliberată de SC P. SA Oneşti, reclamanta a formulat notificare în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, fără ca după primirea răspunsului să continue procedura în scopul obţineri măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.
În acest context s-a reţinut, prin decizia nr. 33/2008, că au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, ipoteze inaplicabile situaţiei reclamantei.
Nici din perspectiva concursului dintre legea specială şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu i se poate recunoaşte reclamantei dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, având în vedere condiţia impusă în acest sens prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la inexistenţa atingerii aduse unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În prezenta cauză apelantele-pârâte sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, teren şi construcţie, titlurile acestora nefiind desfiinţate în modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile.
Reţinând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin decizia menţionată s-a stabilit necesitatea ca atenuarea vechilor neajunsuri provocate prin preluarea de către stat a bunurilor în litigiu, nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, impunându-se asigurarea securităţii raporturilor juridice încheiate ca efect al regimului juridic în vigoare la momentul naşterii lor.
Cum în cauză nu au fost susţinute şi dovedite împrejurări de natură să răstoarne prezumţia de bună-credinţă ce operează în favoarea cumpărătorilor, pentru protejarea dreptului de proprietate al acestora, în temeiul aceloraşi dispoziţii ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa apreciază că nici această condiţie impusă de decizia nr. 33/2008 nu este îndeplinită în cauză, cu consecinţa calificării acţiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanta D.C. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, se încalcă în mod grav decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece, prin modificarea soluţiei primei instanţe în apel, securitatea raportului juridic a avut de suferit, deoarece dreptul inalienabil de proprietate recunoscut reclamantei nu a mai fost recunoscut.
Începând cu anul 1990, reclamanta a făcut demersuri în baza Legii nr. 18/1991, Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, toate rămase tară rezolvare din partea autorităţilor, adică Primăria Oneşti şi Prefectura Bacău, şi atunci, constrânsă de împrejurări, a obţinut la instanţele din Bacău, Tribunal şi Curtea de Apel recunoaşterea dreptului său de proprietate, în Dosarul nr. 664/110/2008.
Nesoluţionarea pe fond a unei cereri de restituire a unui imobil preluat abuziv de stat echivalează cu nerespectarea dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Cu toate că se recunoaşte că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, nefiind aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950, şi faptul că reclamanta a fost chiar îndrumată prin decizia nr. 755 din 23 aprilie 1999 de către Curtea de Apel Bacău să formuleze acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procedura Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi urmată de către reclamanta, atâta timp cât Primăria Oneşti şi Prefectura Bacău nu mai aveau în proprietate, administrare şi folosinţă imobilele revendicate.
Curtea de Apel Bacău a respins excepţiile de nulitate, de necompetenţă şi probele solicitate de apelante pentru ca, în final, să admită excepţia inadmisiblităţii, realizându-se o contradicţie între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia.
D.C. nu putea urma procedura Legii nr. 10/2001 pentru a solicita despăgubiri, deoarece a fost împiedicată de acţiunile abuzive ale primăriei şi, ca atare, a iniţiat acţiunea în revendicare.
Deşi, încă din 1991 recurenta a depus notificări şi a solicitat restituirea imobilelor, atenţionând autorităţile să nu comită acte de natură de a-i leza dreptul de proprietate, în dispreţul legii, atât vânzătorul Primăria Oneşti, cât şi cumpărătorul SC P. SA Oneşti şi SC C. SRL, dând dovadă de rea-credinţă, au perfectat acte de vânzare-cumpărare în 1996.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului electa una via non datur recursus ad alteram, în raport de care a respins acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ca inadmisibilă.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că „după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei";.
Cât timp legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a stabilit o procedură de urmat pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care intră în domeniul său de aplicare, iar reclamanta a uzat de această procedură obligatorie prin formularea unei notificări către SC P. SA pentru întreaga suprafaţă de teren, ea îşi poate valorifica dreptul pretins prin exercitarea căilor de atac împotriva răspunsului primit, respectiv împotriva adresei din 29 iunie 2001, procedura urmând a fi apreciată ca fiind finalizată sau nu în raport de îndeplinirea condiţiilor legale pentru ca adresa menţionată să poată fi calificată ca răspuns la notificare, în accepţiunea art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
În acest context, nu este fondată critica recurentei privind imposibilitatea urmării procedurii Legii nr. 10/2001 deoarece primăria şi prefectura nu mai aveau în administrare sau în proprietate imobilul deoarece nu aceste autorităţi au fost notificate, ci societatea comercială care deţinea terenul, care, de altfel, a emis adresa menţionată.
Existenţa unui răspuns la notificare din partea unităţii notificate, nu permite aplicarea în cauză a deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. XX/2007, deoarece nu ne aflăm în situaţia lipsei nejustificate a unui răspuns la notificare, pentru ca instanţa să poată să se pronunţe direct asupra conţinutului notificării, deci inclusiv asupra restituirii în natură a imobilului, cu aplicarea Legii nr. 10/2001, iar nu a dispoziţiilor de drept comun.
Prin urmare, pentru valorificarea dreptului său, reclamanta urmează să finalizeze procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială aplicabilă cu prioritate faţă de acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, potrivit art. 26 alin. (3), astfel încât nici critica privind încălcarea dreptului reclamantei de acces la instanţă nu este fondată.
Astfel fiind, Înalta Curte consideră că, fără epuizarea procedurii legii speciale, acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
Deşi recurenta susţine că i s-a recomandat chiar de către instanţă să urmeze calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului său, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 755 din 23 aprilie 1999 a Curţii de Apel Bacău şi că ar fi obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, Înalta Curte constată că decizia nr. 755 din 23 aprilie 1999 a Curţii de Apel Bacău nu prezintă relevanţă asupra modului de soluţionare a prezentei cauze, deoarece a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât eventualele îndrumări ale acestei instanţe nu pot fi obligatorii decât dacă acţiunea ar fi fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Deşi s-a pus în vedere reclamantei să se facă dovada recunoaşterii în patrimoniul său, pe cale judecătorească, a dreptului de proprietate asupra termenului în litigiu, astfel cum s-a susţinut de către apărătorul reclamantei, o astfel de probă nu a fost făcută.
Prin urmare, în absenţa dovedirii existenţei unui „bun actual"; în patrimoniul reclamantei, în accepţiunea dată acestei noţiuni autonome în cauza pilot Atanasiu contra României, nu se impunea abordarea acţiunii în revendicare sub aspectul admisibilităţii din perspectiva avută în vedere în decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Susţinerea recurentei că dreptul său a fost recunoscut de prima instanţă, în primul ciclu procesual în această cauză, fiind adusă atingere securităţii circuitului civil prin înlăturarea acestui drept de către instanţa de apel în rejudecare, pleacă de la o înţelegere greşită asupra momentului dobândirii unui drept pe cale judecătorească şi al principiului securităţii circuitului civil.
Astfel, reclamanta nu poate invoca existenţa unui drept în patrimoniul său ca urmare a recunoaşterii sau constatării acestuia pe cale judecătorească, decât după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, prin epuizarea căilor de atac, indiferent de soluţiile pronunţate anterior acestui moment. De asemenea, afectarea securităţii circuitului civil se pune în discuţie numai cu privire la drepturi care sunt recunoscute în mod irevocabil.
Nici criticile privind motivarea contradictorie a deciziei recurată nu sunt fondate deoarece nu privesc argumente contradictorii aduse în motivarea hotărârii asupra excepţiei de inadmisibilitate, în raport de care s-a respins acţiunea, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci soluţionarea diferită a acestei excepţii faţă de celelalte excepţii analizate cu prioritate în cauză şi a cererii de probatorii, aspecte care exced argumentelor în raport de care cauza a fost soluţionată, respectiv cele care privesc excepţia de inadmisibilitate.
Sub aspectul greşitei reţineri de către instanţa de apel a bunei credinţe a apelantelor-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut referire la prezumţia de bună credinţă rezultând din deţinerea de către pârâte a unui titlu de proprietate care nu a fost anulat, astfel încât criticile din recurs, care vizează existenţa relei credinţe a acestora, din perspectiva cunoaşterii intenţiei de revendicare a imobilului de către fostul proprietar, la momentul dobândirii dreptului de proprietate, în anul 1996, constituie aspecte care se referă la nerespectarea condiţiilor de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare, deci aspecte care nu au făcut obiectul cauzei.
De altfel, se observă că s-a renunţat la judecarea capătului de cere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâtele au dobândit dreptul de proprietate, astfel încât aceste apărări nu vor fi analizate direct în recurs, deoarece nu pot forma obiect al controlului de legalitate în recurs pentru că vizează dovedirea relei credinţe din alte perspective decât cele avute în vedere în apel.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă D.C. la plata către intimata-pârâtă SC C.S. SRL Oneşti a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.860 (unamieoptsuteşaizeci) RON, precum şi la plata către intimata-pârâtă SC P. SA Oneşti a cheltuielilor de judecată reduse, în sumă de 3.543 (treimiicincisutepatruzecişitrei) RON.
Reducerea a fost impusă de volumul de muncă prestat de avocatul intimata-pârâtă SC P. SA Oneşti care, în opinia instanţei, nu justifică acordarea întregului onorariu, de 13.543 RON, solicitat de aceasta, recursul fiind soluţionat la primul termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.C. împotriva deciziei nr. 45 din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, ca nefondat.
Obligă pe recurenta-reclamantă D.C. la plata către intimata-pârâtă SC C.S. SRL Oneşti a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.860 (unamieoptsuteşaizeci) RON, precum şi la plata către intimata-pârâtă SC P. SA Oneşti a cheltuielilor de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sumă de 3.543 (treimiicincisutepatruzecişitrei) RON.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3587/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3591/2012. Civil → |
|---|
