ICCJ. Decizia nr. 3493/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3493/2012
Dosar nr. 7552/30/2009
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2244 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele S.F., C.R. şi P.G. împotriva pârâtului Statul Român pe care l-au obligat la plata sumei de 4.750 euro faţă de reclamanta S.F. şi la câte 5.925 euro pentru fiecare dintre celelalte două reclamante cu titlu de daune morale, fiind respinse celelalte pretenţii.
În considerentele sentinţei instanţa de fond a reţinut că reclamantele, soţul reclamantei S.F., părinţii şi bunicii reclamantelor au fost deportaţi în perioada 1951-1955, în baza Deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 şi că, în raport de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 cererea lor de acordare a despăgubirilor morale este admisibilă în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Instanţa a luat în considerare că reclamantele, părinţii şi bunicii acestora au fost obligaţi să locuiască în Bărăgan, fapt ce a avut repercusiuni în planul vieţii private şi profesionale - inclusiv după ridicarea restricţiilor domiciliare - fiindu-le cauzat un prejudiciu ce a constat în consecinţele dăunătoare ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate.
În stabilirea cuantumului daunelor materiale acordate reclamantelor şi autorului S.G. s-a avut în vedere faptul că aceştia au beneficiat de indemnizaţia acordată în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar pentru daunele acordate autorilor, bunici şi mamă s-a avut în vedere că aceştia nu au beneficiat de măsuri reparatorii.
În privinţa daunelor materiale solicitate prin acţiune s-a constatat că acestea se referă la bunurile materiale lăsate în gospodărie şi că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege reglementează exclusiv situaţia bunurilor imobile astfel că, nu pot fi acordate despăgubiri pentru preluarea utilajelor agricole, animalelor din gospodărie, producţia agricolă, contravaloarea lucrărilor de reparaţii la locuinţa lăsată în urmă şi recuperată în stare avansată de degradare.
Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate fi acordată nici contravaloarea atelierului de tăbăcărie pentru că acelaşi text de lege impune ca imobilul să fi fost solicitat spre a fi restituit în procedura legilor speciale de reparaţie.
Apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei a fost admis prin decizia nr. 1063 din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, care a schimbat sentinţa în parte, în sensul că a admis acţiunea reclamantelor şi a dispus obligarea instituţiei pârâte la plata sumei de 151.116 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, respingând celelalte pretenţii pentru daune materiale şi daune morale. Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 246 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că - în pofida dovedirii atât a faptului abuziv cu caracter politic comis de vechiul regim comunist împotriva familiei reclamantelor, cât şi a consecinţelor sale prejudiciabilc — despăgubirile morale nu mai pot fî acordate întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pe care a fost întemeiată acţiunea a fost declarat neconstituţional, decizie ce are caracter general şi obligatoriu de la data publicării.
În raport de această situaţie, precum şi de cele reţinute în considerentele deciziei menţionate s-a considerat că — la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 — reclamantele nu aveau un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care să o poată executa cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Tot din considerentele deciziei instanţa de contencios constituţional s-a concluzionat că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele, având ca obiect Legea nr. 221/2009, urma să îşi producă efectele ce mai devreme la data soluţionării apelului ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale sunt obligatorii erga omnes trebuie avute în vedere la tranşarea — în fond sau apel — a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
În plus, instanţa a avut în vedere şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, stabilind că despăgubirile pentru daune morale nu au un temei legal.
În ce priveşte petitul prin care s-a solicitat acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale suportate de reclamante şi familia acestora şi care a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 instanţa a apreciat că prin aceste dispoziţii legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil toate consecinţele grave şi serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor, neexistând — până la apariţia Legii nr. 221/2009 — niciun act normativ care să reglementeze situaţia bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic.
În consecinţă, instanţa a procedat la interpretarea normelor legale incidente şi a concluzionat că acestea nu exclud alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură şi că — prin excepţie de la regulile răspunderii delictuale ce a stat la baza ideii de reparaţie materială pe care statul şi-a asumat-o în mod voluntar — el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate, nu şi pentru folosul nerealizat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele cât şi pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate.
1. Reclamantele, prin recursul lor, invocă nelegalitatea deciziei pentru următoarele motive.
- Decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind lipsită parţial de temei legal pentru că instanţa de apel nu a observat că despăgubirile morale au fost solicitate atât în baza Legii nr. 221/2009, cât şi în temeiul dreptului comun în materie, art. 998-999 C. civ., situaţie în care Statul Român nu poate opune excepţia prescripţiei dreptului lor material la acţiune.
Argumentând, recurentele susţin că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 Statul Român a renunţat tacit [în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ.] la dreptul de a invoca prescripţia dreptului la acţiune în temeiul art. 998—999 C. civ. coroborat cu art. 52 alin. (2) teza 1 din Constituţie şi art. 504 şi urm. C. proc. pen., iar instanţa de apel nu a analizat cererea sa şi din perspectiva acestor texte legale.
De asemenea, se susţine că indiferent de variatele interpretări şi argumentări, recurentele se simt discriminate în contextul în care acţiunea lor a fost respinsă din motive ce nu le pot fi imputate, în timp ce altor justiţiabili - aflaţi în situaţii identice - le-au fost acordate despăgubiri morale.
În concluzie se consideră că instanţa de apel nu s-a raportat la toate textele de lege invocate, fapt ce a dus la pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal.
- Instanţa de apel a aplicat greşit legea când a apreciat în cazul celui de-al doilea petit — că pârâtul nu poate răspunde decât în mod limitat la nivelul pagubei efective, iar nu şi pentru folosul nerealizat, prevederile art. 5 pct. 1 din Lege nefiind clare şi exprese cu privire la acordarea sau nu a folosului nerealizat prin confiscarea unor bunuri mobile în perioada deportării.
Reluând probele administrate în cauză, îndeosebi a înscrisului intitulat „Chestionar";, recurentele apreciază că prin aplicarea greşită a prevederilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu le-au fost acordate despăgubiri materiale integral.
- Cheltuielile de judecata acordate de instanţa de fond sunt derizorii, iar în apel au fost stabilite incorect, cu aplicarea greşită a art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care cuantumul a fost dovedit şi justificat.
2. Prin recursul său, pârâtul invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, considerând că nu pot fi acordate despăgubiri care să reprezinte contravaloarea bunurilor mobile confiscate câtă vreme textul de lege face trimitere la posibilitatea acordării de despăgubiri, dacă bunurile nu au fost restituite în condiţiile Legii nr. 10/2001 ce se referă în mod strict doar la bunurile imobile preluate abuziv.
Recurentul susţine că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada martie 1945—22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 aşa cum aceste bunuri sunt definite prin art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi anume „ (...) terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcţii";, precum şi „ (...) utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, afară de cazul în care au fost înlocuite, casate şi distruse";.
Mai mult, se apreciază că Statul nu poate fi obligat la despăgubiri câtă vreme reclamantele nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus confiscarea unor bunuri imobile, neexistând documente care să stea la baza calculării sumei cu titlu de despăgubiri, exportul limitându-se la afirmaţiile reclamantelor.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este fondat, iar recursul reclamantelor este nefondat pentru următoarele considerente:
În ce priveşte recursul reclamantelor se constată că prima critică vizează omisiunea instanţei de apel de a se raporta la toate textele legale invocate prin cererea de chemare în judecată şi anume: art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5, pct. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 cât şi art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu alte cuvinte, recurentele invocă faptul că despăgubirile morale au fost solicitate atât în baza legii speciale cât şi în temeiul dreptului comun în materie, dat de art. 998-999 C. civ., iar instanţa de apel nu a analizat cererea lor şi din perspectiva acestor texte de lege.
Critica este nefondată în contextul în care, la data sesizării instanţei era adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 - lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora s-au dispus măsuri administrative au consecinţe vătămătoare în perioada menţionată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat să se constate că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar pe cale de consecinţă se cuvine, obligarea pârâtului la daune morale şi la despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate.
Faptul că în partea de final a cererii se specifică şi, totodată, se enumera ca temeiuri de drept alături de art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 pct. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 şi art. 998-999 C. civ., precum şi mai multe prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu este de natură a considera că prevederile dreptului comun în materia răspunderii delictuale au fost invocate de sine stătător, ca temei distinct, ci în coroborare cu prevederile legii speciale.
Că este aşa, rezultă din chiar răspunsurile la întâmpinare şi la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârât, care a considerat că reclamantele nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi nu pot beneficia de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), reclamanta considerând că normele în discuţie sunt pe deplin aplicabile.
În consecinţă, cadrul procesual a fost stabilit încă de la instanţa de fond, care a soluţionat cauza în raport de prevederile Legii nr. 221/2009 situaţie în care instanţa de apel nu putea să se pronunţe decât în aceste limite.
Pe de altă parte, se constată că prin motivele de apel formulate prin chiar cererea de declarare a apelului reclamantele nu au invocat omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa şi în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar prin întâmpinarea şi precizarea apelului din 8 martie 2011 chiar recurentele au arătat că prin cerere au solicitat sa se constate incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) şi art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În ce priveşte critica privind pretinsa aplicare greşită a legii în soluţionarea petitului prin care s-au solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate — sub aspectul limitării cuantumului acestora - Înalta Curte o va analiza în raport de critica ce face obiectul recursului intimatului, care invocă inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege în cazul bunurilor mobile confiscate.
Astfel, conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Textul de lege anterior enunţat este clar şi neechivoc, în sensul că legiuitorul a avut în vedere acordarea despăgubirilor numai pentru bunurile imobile preluate abuziv şi care nu au fost restituite sau în cazul în care nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
Cum, în cauză, reclamantele au solicitat despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege nu are incidenţă, prima instanţă reţinând şi interpretând corect domeniul de aplicabilitate al normelor examinate.
În atare situaţie, critica reclamantelor sub acest aspect apare ca nefondată, în timp ce critica pârâtului este fondată.
Nici critica prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. nu poate fi primită în condiţiile în care recurentele susţin cuantumul eronat al cheltuielilor de judecată ceea ce ar impune aprecieri asupra temeinicie deciziei atacate pe acest aspect.
În plus, se impune a se arăta că acestea au fost acordate de către instanţa de apel proporţional cu petitele admise.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamante împotriva deciziei atacate şi va admite recursul pârâtului cu consecinţa modificării deciziei, în sensul că va respinge apelul reclamantelor, menţinând restul dispoziţiilor deciziei cu privire la soluţia dată asupra apelului pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele S.F., C.R. şi P.G. împotriva deciziei civile nr. 1063/A din 1 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş -Timişoara împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în sensul că respinge apelul reclamanţilor S.F., C.R. şi P.G. declarat împotriva sentinţei civile nr. 2244 din 21 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei cu privire la soluţia dată asupra apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş –Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3464/2012. Civil. Suspendare provizorie a... | ICCJ. Decizia nr. 3495/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
