ICCJ. Decizia nr. 3587/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3587/2012
Dosar nr. 3821/2/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 10424/3 din 22 martie 2007, reclamanta A.R.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Ş.G.R., Ş.M. şi G.E., solicitând restituirea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului din Piaţa C.G. (fosta A., fosta G.S., fosta J.) colţ cu Calea D., sector 1, împreună cu toate anexele (inclusiv garaj) şi cota indiviză din terenul aferent clădirii situate la adresa indicată. În subsidiar, în ipoteza în care primul capăt de cerere nu ar fi primit, reclamanta a solicitat să se constate că, pentru bunul în litigiu, este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin cerere reconvenţională, pârâta G.E. a solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului exhibat de către reclamantă.
Prin încheierea din 10 octombrie 2007, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti în ceea ce priveşte revendicarea prin comparare de titluri şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat.
De asemenea, prin încheierea din 17 octombrie 2007 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante G.E. în ce priveşte cererea reconvenţională şi s-a respins excepţia prematurităţii cererii de constatare a îndreptăţirii reclamantei la obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 1558 din 5 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii şi lipsei de interes; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti; a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţii Ş.R., Ş.M. şi G.E. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din Piaţa C.G., sector 1, împreună cu anexele acestuia şi terenul aferent situat sub construcţie. Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare privitoare la garaj, cât şi cererea subsidiară referitoare la constatarea îndreptăţirii reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent şi cererea de revendicare prin comparare de titluri, formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nevalabil, în baza Decretului nr. 92/1950, iar faptul că ulterior statul a vândut apartamentul revendicat nu invalidează titlul autoarei reclamantei. În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, ea îşi justifică legitimarea procesuală în baza certificatului de moştenitor întocmit de pe urma autoarei, titulară a dreptului de proprietate.
Tribunalul a considerat că acţiunea în revendicare este admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi de faptul că la data intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul unei unităţi deţinătoare din cele avute în vedere de lege, fiind înstrăinat.
În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, s-a constatat că trebuie dată prioritate titlului reclamantei, dată fiind modalitatea preluării imobilului de către stat şi faptul că buna-credinţă invocată de pârâţi nu poate fi producătoare de efecte juridice în cadrul acţiunii în revendicare.
Această preferabilitate a titlului reclamantei rezultă şi din împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri, în conţinutul său, prioritate dobânditorului imobilului de la stat contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalentă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi apărării eficiente a acestuia.
Prin decizia nr. 806 din 3 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamantă şi pârâţi, ca nefondate.
Prin decizia civilă nr. 2008 din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, a admis recursurile formulate de pârâţii G.E., Ş.Gh.R. şi Ş.M. împotriva deciziei civile nr. 806 din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, deşi prin motivele de apel s-a invocat nevalabilitatea legatului cu titlu particular de care s-a prevalat reclamanta, faţă de faptul că bunul testat nu se afla, la data întocmirii testamentului, în patrimoniul autoarei reclamantei, decizia recurată nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Prin decizia civilă nr. 369A din 04 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile pârâţilor Ş.G.R. şi Ş.M.; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare faţă de pârâţii Ş. şi G.E.; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
În rejudecare, analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea a constatat că soluţia Tribunalului, de respingere a acestei excepţii, este corectă, motivul de apel invocat în acest sens de apelaţii pârâţi nefiind întemeiat faţă de valabilitatea testamentului invocat de reclamantă în dovedirea calităţii sale procesuale active. S-a apreciat că, în conformitate cu art. 906 C. civ., legatul lucrului altuia este valabil dacă testatorul a ştiut că acel lucru nu îi aparţine. S-a dovedit că testatoarea ştia, la momentul întocmirii testamentului, în anul 2003, că bunul imobil a fost preluat de stat, deci că nu îi aparţine, câtă vreme formulase anterior notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Motivul de apel referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare nu este întemeiat. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun";.
De asemenea, în motivarea deciziei s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noţiunea „bunuri"; poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2002-VII].
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire [Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-IX].
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială"; decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudentă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui „bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Prin sentinţa atacată în prezenta cauză s-a constatat în mod corect că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, însă această hotărâre nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în discuţie. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.
Totuşi, în situaţia în care constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din împrejurările cauzei, reţinute mai sus, reiese că sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii reclamantei de moştenitoare a fostului proprietar.
S-a concluzionat că reclamanta este beneficiara unui drept de a fi despăgubită, însă, pentru considerentele arătate, nu este îndreptăţită la restituirea în natură a apartamentului.
Având în vedere aceste considerente, ţinând seama de prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelurile pârâţilor Ş.G.R., Ş.M. şi G.E. împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 5 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea în revendicare faţă de pârâţii Ş. şi G.E.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei au fost menţinute, pentru considerentele arătate mai sus.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.R.R. şi pârâţii G.E., Ş.G.R. şi Ş.M.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta A.R.R. a arătat următoarele:
Prin hotărârea recurată instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a solicitat prin apelurile declarate, pronunţându-se cu privire la ceva ce nu s-a cerut, respectiv asupra existenţei unui bun actual, în condiţiile în care nu exista o critică în apel asupra acestui aspect, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa de apel a fost învestită să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate exclusiv prin raportare la motivele de apel formulate în interiorul termenului procedural, fiind în prezenţa unei devoluţiuni parţiale în apel (tantum devolutum quantum apeîatum), neputând fi luate în considerare celelalte critici exprimate pentru prima oară în faţa instanţei de apel în rejudecare după casare cu trimitere şi nici alte aspecte legate de legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi care nu fuseseră cuprinse în motivele de apel.
În mod greşit s-a apreciat de către instanţa de apel că recurenta nu deţine un „bun"; în sensul Convenţiei care să îi dea dreptul la restituirea în natură a imobilului - motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Din analizarea şi coroborarea întregii jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarului imobilului preluat abuziv, căreia i-au fost transmise toate drepturile aparţinând autoarei sale cu privire la imobil, deţine un „interes patrimonial"; (valoare patrimoniala) ce îi confirmă o „speranţă legitimă"; la restituirea în natură, cu aceeaşi valoare cu cea de „bun actual"; în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ţinând cont de faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, rezultă că acesta nu a ieşit nici un moment patrimoniul autoarei sale şi ulterior al recurentei, astfel că nici un moment Statul Român nu a avut calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.
De altfel, inclusiv în decizia recurată s-a recunoscut de instanţă nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu şi, deci, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei.
Prin raportare la preluarea abuzivă a imobilului şi la constatarea acestui aspect în mod irevocabil prin hotărârea apelată rezultă că recurenta deţine un „interes patrimonial"; („valoare patrimonială";) ce îi confirmă „speranţa legitimă de restituire";, aceasta având aceeaşi valoare cu cea de „bun actual";.
Titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial"; de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi „bun actual";, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să confirme caracterul abuziv al preluării, aceasta fiind situaţia aplicabilă în speţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a făcut nicio distincţie cu privire la partea din hotărârea judecătorească definitivă în care a fost reţinută nelegalitatea preluării, astfel încât confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar este considerată realizată, chiar dacă nevalabilitatea titlului statului sau a preluării este constatată doar prin considerentele hotărârii judecătoreşti rămase definitive şi chiar dacă confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar nu fusese realizată încă la momentul introducerii acţiunii în revendicare împotriva chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză este îndeplinită condiţia existenţei unei „ingerinţe"; a Statului în dreptul de proprietate, fapt care constituie încălcarea art. 1 din Protocol.
Instanţa de contencios european a reţinut că legislaţia internă reprezentată de Titlul VII al Legii nr. 245/2005 nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării statale, având în vedere, pe de o parte, procedura greoaie şi de durată pe care foştii proprietari sau moştenitorii acestora ar trebui să o parcurgă şi faptul că sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 nu permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi, iar, pe de altă parte, pentru că şi în ipoteza în care partea interesată parcurge întreaga procedură, executarea deciziei administrative sau judiciare s-ar face prin Fondul Proprietatea.
Or, Curtea Europeană a stabilit că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent pentru acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Nu se poate susţine, ca un contraargument valid, că recurentei nu trebuie să i se restituie imobilul în natură, întrucât i-ar fi fost recunoscut dreptul la despăgubiri.
Anterior cumpărării, este evidentă intenţia apelantul-pârât Ş.G.R. de fraudare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece cererea de cumpărare a acestuia a fost înregistrată cu mult înaintea expirării termenului de şase luni în care fostul proprietar putea solicita restituirea imobilului.
Restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei nu se poate face decât prin admiterea acţiunii în revendicare, aceasta fiind unica măsură reparatorie reală şi efectivă ce este posibilă pentru privarea de proprietate suferită.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâţii Ş.M. şi Ş.G.R. au arătat următoarele:
Un prim motiv de nelegalitate al deciziei civile atacate, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constituie respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante A.R., în promovarea prezentei acţiuni, cu greşita interpretare şi aplicare a art. 899 şi urm. C. civ.
Apartamentul nr. 1 situat la parter se află în posesia şi proprietatea deplină a soţilor Ş., în baza unui titlu a cărui valabilitate a fost recunoscută în urma controlului instanţelor de judecată, prin deciziile civile nr. 616/2004 şi nr. 1466/2003 ale Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, apartamentul în litigiu nu era proprietatea defunctei A.P.E.E. şi, prin urmare, aceasta nu putea dispune asupra sa la momentul testării, motiv pentru care instanţa de fond trebuia să reţină, cel puţin parţial, caducitatea testamentului din anul 2003.
De asemenea, nu se poate reţine exercitarea de către A.P.E.E. a atributului posesiei şi implicit a dreptului de proprietate în plenitudinea sa, la data emiterii testamentului, 28 ianuarie 2003, cu privire la imobilul din litigiu.
În susţinerea pretinsului drept de proprietate al autoarei intimatei-reclamante, instanţa de judecată invoca un înscris ulterior testamentului din anul 2003, respectiv certificatul de moştenitor din anul 2006, prin care s-a reţinut în componenţa masei succesorale a defunctei, doar apartamentul nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, strada A., sector 1, nu şi apartamentul nr. 1 ce face obiectul prezentului litigiu.
Nefondate sunt şi concluziile instanţei de apel izvorâte din interpretarea dispoziţiilor art. 906 C. civ.
Potrivit normei legale înscrise în art. 906 C. civ., „când testatorul, ştiind, a dat legat lucrul altuia, însărcinatul cu acel legat este dator a da, sau lucrul în natură sau valoarea lui din epoca morţii testatorului";.
În acest caz, deşi testamentul astfel întocmit nu poate fi nul, imposibilitatea testatorului de a dispune propriu-zis de bunul altei persoane împiedică legatarul a deveni titularul dreptului de proprietate asupra lucrului testat. Cu alte cuvinte, bunul testat va intra în patrimoniul legatarului, ulterior datei procurării acestuia de la adevăratul proprietar, de către cel obligat la executarea testamentului şi a retransmiterii sale către legatar.
Tot din interpretarea art. 906 C. civ., rezultă că însărcinatul cu executarea legatului se poate libera de orice obligaţie, la alegere, şi prin plata către legatar a valorii bunului testat, valoare apreciată în raport de data deschiderii succesiunii.
În speţa de faţă însă, încercând a da eficienţă testamentului autentificat din 28 ianuarie 2003, instanţa de apel extrapolează efectele dispoziţiei speciale înscrise în art. 906 C. civ., atribuindu-i actului menţionat şi efecte translative de proprietate, chiar de la momentul deschiderii succesiunii defunctei A.P.E.E.
Un ultim motiv de nelegalitate al deciziei civile atacate, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constituie greşita aplicare a dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 274 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a lăsat nesoluţionată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către recurenţii-pârâţi Ş.G.R. şi Ş.M., menţionată în întâmpinare.
Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită de către recurenţi cu o nouă cerere, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având ca obiect plata de către intimata-reclamantă a cheltuielilor ocazionate de judecarea apelului (în ambele cicluri procesuale), pretenţii în legătură cu care instanţa nu s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 369A din 04 aprilie 2011.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta G.E. a arătat următoarele:
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi anume testamentul autentificat la data de 28 ianuarie 2003 de B.N.P. Ş.R.O., motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat greşit acest act juridic neobservând şi nefacând nicio distincţie în ceea ce priveşte regimul juridic al acestui imobil: o parte din acest imobil fusese supus restituirii în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior, iar o altă parte din acest imobil făcea obiect al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, la data la care a testat, autoarea reclamantei avea ştiinţă că lucrul testat nu îi aparţine, apreciind că sunt astfel aplicabile dispoziţiile art. 906 C. civ.
Or, susţinerile apelantei G. au vizat şi situaţia legatului altuia.
Din toate înscrisurile care emană de la autoarea reclamantei rezultă că aceasta a testat cu credinţa că bunul îi aparţine (ex. notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001).
În cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 907 C. civ., câtă vreme toate demersurile testatoarei A. dovedesc că aceasta a avut credinţa şi a acţionat ştiind că lucrul legat îi aparţine; aplicarea dispoziţiilor art. 907 C. civ. fac ca un asemenea legat să fie nul.
Raţionamentul judecătorilor apelului este inconsistent, deoarece, deşi constată că autoarea reclamantei ar fi testat lucrul altuia, reţin în considerentele hotărârii că preluarea imobilului litigios a fost abuzivă, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face ar determina raţionamentul că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul foştilor proprietari.
Pentru analiza excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei A.R.R., nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că apartamentul nr. 1 - dobândit legal de apelanta pârâtă G. - nu este cuprins în certificatul de moştenitor depus la dosarul cauzei ca făcând parte din bunurile dobândite urmare a legatului particular instituit.
A fost greşit aplicat principiul de drept „electa una via";, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Judecătorii apelului au ignorat faptul că acţiunea formulată de reclamanta A.R.R. este întemeiată, în subsidiar, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitându-se acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 247/2005. Reclamanta a făcut referire la dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. XX/2007, astfel încât instanţa trebuia să se pronunţe pe fond cu privire la refuzul de a răspunde notificării.
Judecătorii apelului au apreciat că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, având în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar nu şi decizia pronunţată în cauza Atanasiu contra României. Deşi instanţa a reţinut ca argument pentru respingerea excepţiei invocate cauza Faimblat contra României, nu a observat că în cauza dedusă judecaţii particularităţile pricinii sunt fundamental diferite de cauza citată.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul formulat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Constatarea, în primul ciclu procesual, a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat de reclamantă constituie un aspect care a intrat sub putere de lucru judecat, deoarece nu a făcut obiect al criticilor în apel în primul ciclu procesual.
Cu toate acestea, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, transformarea într-o „valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, fără a putea constitui un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag. 142 şi 143 ale hotărârii pronunţate în cauza Atanasiu contra României).
Noţiunea „bunuri"; poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII].
Pentru a putea obţine restituirea în natură a bunului pe calea acţiunii în revendicare, este necesar ca reclamanta să aibă nu o „speranţă legitimă";, ci un „bun actual";, aceste noţiuni nefiind echivalente, astfel cum susţine recurenta.
Noţiunea autonomă de „bun actual"; a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a apreciat că existenţa unui „bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din cauza Atanasiu contra României).
Prin urmare, analiza noţiunii de bun actual este indispensabilă soluţionării oricărei acţiunii în revendicare, deoarece fără verificarea existenţei sale nu poate fi tranşată problema dovedirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, aspect de esenţa acţiunii în revendicare.
Apare astfel ca nefondată critica recurentei privind incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu putea să se pronunţe asupra acestui aspect deoarece nu a fost investită cu analiza noţiunii de bun actual prin motivele de apel.
Câtă vreme reclamanta a obţinut pe cale judecătorească numai recunoaşterea caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat din patrimoniul autoarei sale, aceasta nu poate dovedi deţinerea unui bun actual, condiţie esenţială pentru a se putea trece la compararea titlurilor de proprietate, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că acţiunea în revendicare a fost respinsă în mod corect.
Criticile privind reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători şi lipsa de eficienţă a mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr. 247/2005 nu pot fi primite, deoarece, astfel cum s-a motivat anterior, în absenţa unui bun actual, reclamanta nu poate obţine restituirea în natură a bunului, astfel încât invocarea altor criterii de preferabilitate în acţiune în revendicare este inutilă.
Analizând recursurile formulate de pârâţii Ş.M., Ş.G.R. şi G.E., Înalta Curte constată următoarele:
Sub aspectul calităţii procesuale active, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, deoarece reclamanta este moştenitoarea testamentară a fostei proprietare.
Conform testamentului autentificat din 28 ianuarie 2003 de B.N.P. Ş.R.O., reclamanta a fost instituită legatară cu titlu particular pentru o parte a imobilului, în care se include apartamentul în litigiu, respectiv asupra imobilului compus din parter, etajul II, garaje şi cota parte indiviză din teren.
Potrivit art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Posibilitatea de acordare de măsuri reparatorii este condiţionată de constatarea nevalabilităţii titlului statului, care are ca efect reîntoarcerea, cu efect retroactiv, a bunului în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, aplicabil în prezenta cauză deoarece, la data introducerii prezentei acţiuni, 22 martie 2007, textul amintit nu fusese abrogat prin Legea nr. 1/2009.
Apare astfel ca nefondată critica recurenţilor privind realizarea unei motivări inconsecvente de către instanţa de apel atunci când a constatat că autoarea reclamantei ar fi testat lucrul altuia, pentru a reţine apoi că preluarea imobilului litigios a fost abuzivă, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face ar determina raţionamentul că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul fostei proprietare.
Recurenţii invocă, de asemenea, lipsa de efecte a testamentului, deoarece la data la care a fost întocmit, 28 ianuarie 2003, nu se putea dispune asupra bunului de către testatoare, deoarece acesta nu se mai afla în patrimoniul său, fiind preluat de către stat şi vândut apoi chiriaşilor.
Înalta Curte apreciază că testatoarea, în calitate de fostă proprietară a imobilului, nu putea transmite mai mult decât avea în patrimoniu, astfel încât legatul cu titlu particular pe care l-a instituit în favoarea reclamantei priveşte nu un drept real, ci vocaţia la obţinerea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la acel bun, procedură pe care o iniţiase prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel fiind, includerea în testament a bunului care fusese anterior preluat de stat, nu încalcă art. 899 C. civ. referitor la acordarea către legatar, din ziua morţii testatorului, a dreptului asupra lucrului legat, deoarece Legea nr. 10/2001 are în vedere tocmai imobilele care nu se mai află în patrimoniul testatorului, deci care nu pot fi transmise efectiv pe cale succesorală, dar pentru care legea acordă posibilitatea restituirii în natură sau prin echivalent către persoanele îndreptăţite, ca măsură reparatorie pentru lipsirea de bun.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001 se instituie o procedură specială pentru recuperarea imobilelor care intră în domeniul său de aplicare, procedură care derogă de la dreptul comun, reprezentat de C. civ., şi se aplică cu prioritate faţă de acesta, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin urmare, nimic nu împiedică pe fostul proprietar să stabilească pe calea legatului cu titlu particular persoana care să continue, în cazul decesului său, demersurile întreprinse pentru redobândirea în proprietate a bunului care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel cum este cazul în speţa de faţă.
Pe de altă parte, art. 906 C. civ. îngăduie lăsarea prin testament a bunului aflat în proprietatea altuia. Potrivit art. 906 C. civ., când testatorul, ştiind, a dat legat lucrul altuia, însărcinatul cu acel legat este dator a da, sau lucrul în natură sau valoarea lui din epoca morţii testatorului.
Art. 906 C. civ. trebuie interpretat luând în considerare raţiunea pentru care fost reglementată Legea nr. 10/2001, în sensul de a permite persoanelor îndreptăţite, definite în art. 3 şi 4 alin. (2), de a redobândi în proprietate sau de a obţine o altă formă de reparaţie cu privire la imobilele care au fost preluate de stat de la fostul proprietar, adică de a întreprinde demersurile cerute de art. 906 C. civ. pentru aducerea la îndeplinire a legatului lucrului altuia, cu particularitatea că, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, nu executorul testamentar trebuie să obţină bunul pentru a-l preda beneficiarului legatului, ci chiar acest beneficiar este recunoscut de lege ca persoană îndreptăţită să urmeze procedura legii speciale pentru obţinerea de măsuri reparatorii.
De asemenea, autoarea reclamantei cunoştea că imobilul nu se mai află în patrimoniul său, aspect care rezultă fără dubiu din conţinutul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea acestui bun, însă a înţeles să dispună de bun pe calea legatului cu titlu particular, ceea ce face aplicabil art. 906 C. civ. Prin urmare, nu se poate constata nulitatea legatului, conform art. 907 C. civ., datorită necunoaşterii împrejurării că bunul testat nu aparţine testatorului, astfel cum solicită recurenţii.
De altfel, art. 906 C. civ. nu face decât să confirme posibilitatea reglementării prin lege specială a acordării de măsuri reparatorii pentru imobile care nu se mai află în patrimoniul testatorului, fost proprietar, aceasta fiind de altfel raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, este suficient ca persoana îndreptăţită să facă dovada calităţii de moştenitoare a fostului proprietar cu privire la imobilul în litigiu, indiferent dacă bunul imobil este inclus sau nu în masa succesorală menţionată în certificatul de moştenitor, deoarece acest certificat nu face dovada proprietăţii, ci doar a calităţii de moştenitor, legal sau testamentar.
Nici lipsa posesiei asupra imobilului de către testatoare şi nici menţinerea pe cale judecătorească a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşii cumpărători cu privire la acest imobil, nu prezintă relevanţă asupra modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active, fiind aspecte subsecvente cerinţei existenţei în patrimoniul reclamantei a unui „bun actual";, astfel cum s-a motivat anterior, cu privire la fondul acţiunii în revendicare.
Faptul că pentru apartamentul în litigiu a fost formulată notificarea din 31 iulie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, de către autoarea reclamantei nu determină respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, deoarece, în absenţa răspunsului la notificare, instanţa se poate pronunţa pe fondul notificării, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii. Este nefondată din această perspectivă susţinerea că în cauză se aplică principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Reclamanta nu a atacat soluţia dată capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată pe care a formulat-o, acela de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că a înţeles să îşi valorifice dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, nesoluţionată până în prezent. Apar astfel ca lipsite de interes criticile recurentei-pârâte G.E. privind nepronunţarea instanţei pe acest capăt de cerere, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă, iar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent nu incumbă pârâţilor.
Motivarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a realizat de către instanţa de apel în raport de concluziile acestei instanţe, care au valoare de principii, astfel că nu prezintă relevanţă faptul că circumstanţele cauzelor analizate de Curtea Europeană nu se suprapun cu cele ale speţei în care se aplică această jurisprudenţa, astfel cum susţin recurenţii.
Sunt însă fondate criticile aduse deciziei recurate de către recurenţii Ş.G.R. şi Ş.M. privind omisiunea instanţei de apel de a le acorda cheltuielile de judecată pe care le-au solicitat şi suportat în primul ciclu procesual şi în rejudecare.
Astfel, Înalta Curte constată că în apel a fost modificată sentinţa primei instanţe de fond, acţiunea în revendicare fiind respinsă în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ceea ce îi îndreptăţeşte la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces, atât pentru primul ciclu procesual, cât şi pentru cel de-al doilea până în faza apelului, inclusiv.
Din chitanţele depuse la dosar, rezultă că recurenţi Ş.G.R. şi Ş.M. au plătit, cu titlu de onorariu de avocat, o sumă totală de 17.381 RON, care urmează a fi suportată de reclamantă, ca parte care a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată suportate de aceşti recurenţi în prezentul recurs, aceasta va fi respinsă ca urmare a aprecierii ca nefondat al recursului formulat de Ş.G.R. şi Ş.M., singurul argument pentru care recursul acestora a fost admis fiind acela al omisiunii instanţei de apel de a le acorda cheltuielile de judecată solicitate. Cererea de plată a cheltuielilor de judecată omise a fi acordate de instanţă constituie o completare a dispozitivului, ceea ce face aplicabil art. 2813 C. proc. civ., conform căruia părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completarea hotărârii.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta A.R.R. şi de pârâta G.E. urmează a fi respinse, iar recursul declarat de pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M. urmează a fi admis, numai sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei. Va fi respinsă cererea recurenţilor Ş.G.R. şi Ş.M. pentru acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.R.R. şi de pârâta G.E. împotriva deciziei nr. 369A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M. împotriva deciziei nr. 369 A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă pe reclamanta A.R.R. la plata sumei de 17.381 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M. pentru primul ciclu procesual şi rejudecare.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge cererea recurenţilor Ş.G.R. şi Ş.M. pentru acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3586/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3588/2012. Civil → |
|---|
