ICCJ. Decizia nr. 3744/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3744/2012
Dosar nr. 41994/3/2006
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanţii S.I.S., S.I.E. şi I.I.C. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, obligarea acestuia la restituirea în natură a suprafeţei de 500 m.p. teren intravilan, situat în Bucureşti, sector 6, preluat abuziv la stat. În subsidiar, au solicitat ca, în cazul în care se va constata că restituirea în natură nu este posibilă, pârâtul să fie obligat la plata echivalentului bănesc al acestei suprafeţe de teren.
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6426 din 18 octombrie 2006, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 540 din 09 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis acţiunea formulată de reclamanţi, în sensul că a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită dispoziţie privind acordarea despăgubirilor băneşti în sumă de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru imobilul teren, în suprafaţă de 500 m.p., situat în strada sector 6, Bucureşti, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a reţinut că, prin notificarea înregistrată în 25 iulie 2001, reclamanţii au solicitat restituirea terenului, însă, până la data introducerii prezentei acţiunii, notificarea nu a fost soluţionată de către intimat. Reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deţinătoare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001. Cu toate aceste demersuri, unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea formulată de reclamanţi, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
Instanţa a reţinut incidenţa în cauză a deciziei în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reţinerea unei competenţe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiţie, cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
Prima instanţă a reţinut ca fiind dovedite în cauză calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în înţelesul Legii nr. 10/2001, precum şi dreptul de proprietate al autorilor acestora, de la care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că suprafaţa terenului este ocupată de metrou, de reţeaua de canalizare, alei pietonale, de bulevard, precum şi de spaţiu verde, astfel încât solicitarea de restituire în natură a imobilului nu a fost admisă, fiind valorificat capătul subsidiar de cerere, privind restituirea prin echivalent, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti şi reclamanţii.
Prin apelul său, pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care permit ca valoarea echivalentă a imobilului solicitat să se stabilească numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reclamanţii au criticat sentinţa sub aspectul greşitei obligări a pârâtului la emiterea unei dispoziţii privind acordarea despăgubirilor băneşti, în loc să îl oblige direct la plata acestor despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.
Prin decizia nr. 552 A din 24 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a respins apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul eliminării dispoziţiei din sentinţă privind stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Instanţa de apel a reţinut că, în cadrul procedurii speciale instituită prin Legea nr. 10/2001, mai precis prin art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să emită decizie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Ca urmare, simetric, instanţa, respectând procedura specială instituită prin acest text în soluţionarea contestaţiei sau acţiunii persoanei îndreptăţite şi constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, poate obliga unitatea deţinătoare să propună doar acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă, prin hotărârea apelată, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziţie privind acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dar a stabilit totodată şi cuantumul acestor despăgubiri.
Or, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.
De asemenea, conform art. 16 alin. (5) din aceeaşi lege, secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor şi va transmite dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Din examinarea acestor prevederi instanţa de apel a reţinut că unităţile deţinătoare (cum este şi cazul pârâtului în speţă) nu au decât obligaţia de a stabili calitatea de persoană îndreptăţită, bunul asupra căruia urmează a se acorda măsuri reparatorii şi de a formula propuneri în acest sens către un organ anume creat, specializat în stabilirea şi plata despăgubirilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aceasta urmează a stabili cuantumul şi modalitatea de plată a măsurilor reparatorii în cadrul unei proceduri speciale instituită prin Legea nr. 247/2005.
Instanţele judecătoreşti, în soluţionarea pe fond a cererii persoanelor îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care constată, ca şi în speţă, că restituirea în natură nu este posibilă, sunt obligate să respecte dispoziţiile Legii nr. 247/2005, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a obligaţiei de plată a acestora, în cazul în care nu s-a emis o decizie sau dispoziţie anterior intrării în vigoare a acestei legi.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a stabilit că prevederile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri, deci, implicit, şi a stabilirii cuantumului acestora de către unitatea deţinătoare.
În cazul în care unitatea deţinătoare ar fi emis o dispoziţie de stabilire a despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu ar fi fost aplicabile în ceea ce priveşte stabilirea şi modalitatea de plată a acestora.
Cum însă o astfel de dispoziţie nu a fost emisă în speţă, decât după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 247/2005 devin incidente raportului juridic dedus judecăţii, aşa încât prima instanţă greşit a stabilit cuantumul despăgubirilor.
Instanţa de apel a mai reţinut că plata acestor despăgubiri urmează a se face tot în baza dispoziţiilor acestui titlu de către persoanele juridice abilitate în acest sens şi nu de către unitatea deţinătoare.
Argumentul reclamanţilor, în sensul că prin parcurgerea acestei proceduri se prelungeşte durata plăţii efective a despăgubirilor, chiar dacă este real, nu poate determina nerespectarea de către instanţe a legii privind modalitate de stabilire şi plată a despăgubirilor, în condiţiile în care statele beneficiază de o marjă de apreciere în armonizarea intereselor generale cu cele individuale.
Curtea a mai constatat că deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/20004, conform art. 19 din Legea nr. 247/2005, aşa încât nu se poate susţine că scapă controlului instanţelor judecătoreşti. Reclamanţii beneficiază de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, căci după parcurgerea fazei administrative, legea le recunoaşte, în mod expres, dreptul la o instanţă independentă şi imparţială, în cazul în care sunt nemulţumiţi de valoarea finală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.
În argumentarea opiniei separate s-a susţinut că soluţia corectă în cauză ar fi fost aceea a respingerii apelului pârâtului, admiterii apelului reclamanţilor şi obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând măsuri reparatorii pentru teren.
Autorul opiniei separate a apreciat că, în raport de decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituită în secţii unite, notificarea poate fi soluţionată direct de către instanţă prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie de restituire în natură. Judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului putând conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se face referire, în motivarea opiniei separate, la jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului (cauza Faimblat împotriva României, cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) concluzionând că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii I.I.C., S.I.E. şi S.I.S., invocând argumente ce se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenţii reiau, în esenţă, argumentele opiniei separate, arătând că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituită în secţii unite, că reluarea procedurilor cu caracter administrativ contravine principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemul de despăgubire prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este funcţional, astfel încât se impune obligarea pârâtului direct la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul nu a înţeles să stabilească în sarcina unităţilor deţinătoare sau a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor (primării, prefecturi, instituţiile publice care au efectuat privatizarea etc.) obligaţia de a plăti efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită”.
Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înfiinţat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această Comisie are competenţa de a analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor şi de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalităţile prevăzute de art. 181 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a înfiinţat Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care are ca atribuţie principală acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată, în limita unei sume de maximum 500.000 RON. Persoanele îndreptăţite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 RON, diferenţa urmând a fi acordată în acţiuni la Fondul Proprietatea SA.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, prin decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea prevederilor cuprinse în art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii respective, atacate în termenul legal, nu şi în situaţia în care notificarea nu a fost soluţionată.
În raport de procedura specială de stabilire şi acordare a despăgubirilor, reglementată conform dispoziţiilor legale enunţate, solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului direct la plata despăgubirilor, este lipsită de temei legal.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în contencios administrativ. Competenţa soluţionării acţiunii revine Curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, iar sentinţa pronunţată de această instanţă poate fi atacată cu recurs. Ca atare, accesul la justiţie al persoanelor îndreptăţite este respectat.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările dreptului de acces la o instanţă, acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aspect reamintit şi în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcţionează nu poate justifica punerea în sarcina unităţii deţinătoare a unei obligaţii împovărătoare de plată a valorii despăgubirilor, în condiţiile în care nu i se poate imputa preluarea abuzivă a imobilului. Unităţile deţinătoare, cărora le revine competenţa de a soluţiona notificările, sunt persoane juridice cu patrimoniu propriu, uneori chiar persoane juridice de drept privat, care nu pot fi obligate să răspundă patrimonial în lipsa unui temei legal.
Prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie. Curtea Europeană a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).
Pentru aceste considerente, solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata directă a despăgubirilor nu poate fi justificată pe temeiul dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligaţia de reglementare a măsurilor adecvate, care să permită plata despăgubirilor, revenind statului şi nu unităţii deţinătoare.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.I.C., S.I.E. şi S.I.S. împotriva deciziei civile nr. 552 A din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3726/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 3745/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
