ICCJ. Decizia nr. 3749/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3749/2012
Dosar nr. 11555/3/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 560A din 02 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1480 din 27 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C.E.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta C.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, iar în cazul în care nu va fi posibilă restituirea în natură a imobilului, să se propună acordarea de măsuri reparatorii.
În anul 2001, reclamanta a adresat Prefecturii Municipiului Bucureşti notificarea din 19 iunie 2001, prin intermediul Executorului Judecătoresc P.S., prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 644 m.p. şi construcţiile demolate, care şi-a declinat competenţa către Primăria Municipiului Bucureşti.
Deşi reclamanta a depus notificarea încă din data de 19 iunie 2001, Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis încă dispoziţia motivată.
Reclamanta a depus ulterior la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din terenul în suprafaţă de 644 m.p. și construcţiile care s-au aflat pe acest teren, care au fost demolate.
Prin sentinţa civilă nr. 1480 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, astfel cum a fost precizată, acţiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii, sau despăgubiri în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafaţă de 644 m.p. şi construcţie demolată, situat în Bucureşti, sector 2; s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se dispune astfel, Tribunalul a reţinut că notificarea nu a fost soluţionată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată, fiind aplicabilă decizia nr. 20 pronunţată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în 24 mai 1921, M.N. a cumpărat de la D.U.A. şi D.O.A. terenul în suprafaţă totală de 644 m.p., pe care au edificat o construcţie, potrivit autorizaţiunii din 03 aprilie 1934.
Imobilul figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizare, pe numele M.N., iar ulterior a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 198 din 08 iunie 1978, fiind înscris în Anexa nr. 13 cu construcţii în suprafaţă desfăşurată de 363 m.p.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă şi o prealabilă despăgubire, precum şi dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948 care prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege, precum şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
Potrivit certificatului de moştenitor din 15 martie 1980 emis de notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, de pe urma defunctului M.N., decedat la 16 iunie 1979, au rămas ca moştenitori N.S., soţie cu o cotă de 2/8, şi C.E., fiică cu o cotă de 3/8, iar potrivit certificatului de moştenitor din 1997 suplimentar rezultă că de pe urma defunctei N.S., decedată la 16 decembrie 1995, au rămas ca moştenitori legali C.E. şi N.C., fii, cu câte o cotă de 1/2.
Din raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii rezultă că în zonă nu a fost identificat niciun imobil care corespunde descrierii, imobilul fiind demolat.
Din raportul de expertiză imobiliară rezultă că terenul identificat ca fiind în suprafaţă de 644 m.p. este afectat de reţele edilitare şi spaţii verzi, astfel încât nu poate fi restituit în natură.
Astfel, imobilul (teren şi construcţie) a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din lege, iar contestatorul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, având calitatea de moştenitor al foştilor proprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispunându-se în sensul admiterii acțiunii precizate.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâtul, apreciat de instanța de apel ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Referitor la criticile care vizează greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G. nr. 250/2007 şi art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.
Obiectul acţiunii cu care a fost învestită prima instanţă este soluţionarea pe fond a notificării adresate de reclamantă apelantului, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat acest text de lege prin decizia nr. 20/2007, pronunţată în recurs interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Deşi în apel se invocă faptul că reclamanta nu ar fi completat dosarul administrativ, Curtea a constatat că în cauză, la solicitarea instanţei de fond, a fost ataşat acest dosar administrativ, iar din verificarea conţinutului acestuia nu rezultă că apelantul-pârât ar fi formulat vreo astfel de solicitare care să fie adresată notificatoarei, iar aceasta să fi omis culpabil să depună documentele solicitate, cu nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Făcând o analiză a înscrisurilor care au fost depuse odată cu notificarea, instanța a constatat că notificatoarea a depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat în 1924 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, prin care autorul acesteia, M.N. a dobândit imobilul din Bucureşti, împreună cu tot locul şi toate îmbunătăţirile, compus din patru corpuri de clădire, dimensiunile şi vecinătăţile imobilului fiind cele arătate în planul de situaţie, anexă, parte integranta din convenţia încheiată. A fost depusă și autorizaţia din 03 aprilie 1934, prin care M.N., a fost autorizat a construi la imobilul.
De asemenea, la dosar au fost anexate certificatul de moştenitor din 1980 al Notariatului de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, potrivit cu care au calitatea de moştenitori ai defunctului M.N., N.S., C.E. şi N.C. și certificatul de moştenitor din 02 decembrie 1997 B.N.P. L.C., potrivit cu care au calitatea de moştenitori ai defunctei N.S. reclamanta C.E. şi N.C.
Faţă de toate aceste probatorii, Curtea a concluzionat că susţinerile apelantului sunt vădit nefondate, reclamanta administrând dovezi sub aspectul calităţii acesteia de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950, fiind pe deplin respectate prevederile înscrise în art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în mod corect instanţa de fond a făcut în cauza aplicarea prevederilor înscrise în art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text de lege, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. În cauză, aşa cum rezultă din notificarea aflată la dosar fond, a formulat notificare conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 doar reclamanta, astfel că aceasta în calitate de moştenitoare ale defunctului M.N., beneficiază şi de cotele cuvenite celorlalţi moştenitori ai defunctului.
De asemenea, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de completare a probatoriului cu o declaraţie autentică potrivit cu care nu a beneficiat de despăgubiri pentru acest imobil.
2. Nu pot fi apreciate ca fondate susţinerile apelantului în sensul că prima instanţa ar fi trebuit să soluţioneze cauza exclusiv în temeiul înscrisurilor depuse în dosarul administrativ.
În acest sens, Curtea are în vedere chiar considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în analiza recursului în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 20/2007, care constituie argumente în sensul competentei instanţelor de a proceda la soluţionarea pe fond a notificărilor şi care fac trimitere la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel că aceste prevederi trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Or, art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 stabileşte în mod neechivoc posibilitatea completării probatoriului în fata instanţei, astfel că, în temeiul acestei prevederi legale, nu s-ar putea susţine cu deplin temei că în cazul în care notificarea nu a fost soluţionată într-un interval de timp rezonabil, persoana îndreptăţită nu ar avea posibilitatea de a propune şi alte probe direct în instanţă.
Curtea are în vedere, pe de altă parte, faptul că orice contestaţie prin care se urmăreşte valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanţă - indiferent de modalitatea concretă de soluţionare prescrisă de lege, trebuie să beneficieze de toate exigenţele edictate de caracterul echitabil al procedurii, or, din acest punct de vedere, dreptul de acces la instanţa, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune acordarea posibilităţii parţilor implicate de a se apăra, în lipsa posibilităţii acestora de a propune şi administra probatorii, acest drept ar fi unul iluzoriu, lipsit de fundament.
3. Referitor la critica ce vizează aplicarea greşită în cauză a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 10/2001 şi art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005.
S-au efectuat două expertize de specialitate topografie şi construcţii, care au concluzionat că terenul aferent fostului imobil trecut în proprietatea statului, este în suprafaţă totală de 644 m.p., fiind ocupat în cea mai mare parte de zone de spaţiu verde, trotuare, alei de acces asfaltate, post trafo, rampă acces betonată şi parcări, fiind afectat de reţele edilitare: electrice, de canalizare, de alimentare cu apă şi termoficare, neputând fi restituit în natură.
De asemenea, raportul de expertiză în construcţii efectuat de expert B.A., confirmă faptul că imobilul preluat de stat în condiţiile sus menţionate, compus din corpul A - construcţie edificată în anul 1934 şi corp B - construcţie edificată înainte de anul 1921, ambele având o suprafaţa locuibilă totală de 140,33 m.p., a fost demolat, expertiza precizând că în urma constatărilor din teren nu a putut fi identificată vreo construcţie cu parametrii constructivi, descriere şi aspect indicate în documentele anexate la dosar.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor.
Câtă vreme aceste norme nu limitează sfera măsurilor reparatorii la despăgubiri, iar reclamanta prin cererea precizatoare, a stabilit cadrul procesual, solicitând în temeiul acestor norme, obligarea pârâtului la a propune măsuri reparatorii, nu se poate imputa instanţei de fond aplicarea greşită a acestor norme în cauză.
Astfel, prima instanță a dispus obligarea apelantului la a emite dispoziţie motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii, sau despăgubiri în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, individualizarea acestora urmând a fi realizată de către apelantul-pârât, în raport de posibilităţile concrete existente şi identificate ca atare, la data emiterii propunerii, la care a fost obligat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
1. Instanţa de fond a dat altceva decât s-a cerut și mai mult decât s-a cerut, aspect recunoscut de către instanţa de apel, care reține în considerentele hotărârii că intimata-reclamantă a solicitat prin cererea precizatoare „obligarea pârâtului la a propune măsuri reparatorii”, iar instanţa de fond a dispus „obligarea pârâtului la a emite dispoziţie prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri sau servicii sau despăgubiri în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005”.
2. A avut loc astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziţii care prevăd o obligaţie alternativă şi nu una concomitentă, instanţa de fond fiind ţinută strict de ceea ce s-a solicitat prin cererea precizatoare, respectiv obligarea la a propune măsuri reparatorii.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Recursul va fi analizat prin prisma criticilor formulate şi nu va fi considerat ca rămas fără obiect, urmare emiterii dispoziţiei în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe de o parte, recursul nu poate rămâne fără obiect, acesta fiind constituit de decizia de apel, iar, pe de altă parte, nici cererea de chemare în judecată nu poate fi considerată ca rămasă fără obiect în condiţiile în care dispoziţia a fost emisă în executarea sentinţei definitive din prezentul dosar.
1. Prima critică vizează sentința primei instanțe, fără ca aceasta să fi constituit motiv de apel, iar în aceste condiții, cu aplicarea art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., nu este pemis a fi formulată pentru prima dată în fața instanței de recurs.
2. În cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face să nu fie fondată critica ce se cirscumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 menționate, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin precizarea formulată în fața primei instanțe, reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din terenul în suprafaţă de 644 m.p. și construcţiile care s-au aflat pe acest teren, care au fost demolate.
Prima instanță a dispus obligarea apelantului la a emite dispoziţie motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii sau despăgubiri în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, conformându-se dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și sancționând astfel nerespectarea termenului legal de soluționare a notificării.
Cele două modalități de reparație dispuse în cauză reprezintă măsuri reparatorii în sensul pretențiilor formulate de reclamantă, alternative și nu concomitente, cum susține recurentul-pârât, iar modalitatea efectivă de despăgubire urmează a se stabili în raport de posibilităţile concrete, la data emiterii propunerii, după cum a reținut și instanța de apel.
Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) din același Cod și va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 560 A din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3748/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3750/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
