ICCJ. Decizia nr. 3745/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3745/2012
Dosar nr. 894/111/2007
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 167A din 31 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de reclamanţii A.S.A., T.A.M., S.C.A., V.M.P., şi T.I., reprezentaţi prin mandatari A.S.A. şi A.L., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Primarul Municipiului Beiuş, Statul Român, prin Consiliul Local Beiuş, împotriva sentinţei civile nr. 354/C din 03 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a menţinut-o în întregime.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 354/C din 03 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins cererea formulată de către reclamanţii A.S.A., V.M.P., S.C.A. și T.A.M. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Beiuş şi Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Beiuș, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței primei instanțe s-au reținut următoarele:
Prin dispoziţia din 08 ianuarie 2007 emisă de către Primarul Municipiului Beiuş s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent la valoarea de piaţă corespunzătoare a construcţiilor înscrise C.F. Beiuş, cu nr. top. X şi Y, din Beiuş, în favoarea petenţilor T.A.I., A.S.A., T.A.M.
În ceea ce priveşte nr. top. Y , instanţa a reţinut că este o simplă eroare materială, de vreme ce numărul C.F. Beiuş, în care apare nr. top. corect ca fiind Z, eroare materială care nu poate atrage nulitatea dispoziţiei atacate.
În ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului, în mod corect s-a arătat în cuprinsul dispoziţiei atacată că această restituire este imposibilă, întrucât imobilul a fost înstrăinat societăţii comerciale SC C.S. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 01 aprilie 1997 încheiat în formă autentică la BNP A.F., contract a cărui valabilitate a fost reţinută în mod irevocabil de către instanţele de judecată prin decizia civilă nr. 1044/R/2003, respectiv decizia nr. 43/A/2001 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, precum şi sentinţa civilă nr. 1487/2004 a Judecătoriei Beiuş.
Împrejurarea că imobilele (supraedificate) actuale, respectiv magazin şi clădire depozitare au rezultat din transformarea construcţiilor vechi, existente pe nr. top. X, Z înscrise în C.F. Beiuş, rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F., precum şi din concluziile expertului tehnic topograf ing. N.P.G. și ale expertul tehnic ing. J.L.; acesta din urmă a mai arătat că nu fac parte din obiectul contractului de vânzare-cumpărare pivniţa, demisolul aflat sub casa nr. 1, magazia adăugată alipită de casa nr. 1 şi gardul cu poarta de acces.
Deși s-a apreciat că aceste „construcţii” nu fac parte din contractul de vânzare-cumpărare, instanța a considerat totuși că sunt necesare folosinţei normale a restului de imobil cumpărat de SC C.S. SRL, motiv pentru care nu a dispus restituirea acestora în natură.
Potrivit procesului-verbal întocmit de către Primăria Municipiului Beiuş din 14 martie 2004, terenul cu nr. top. X şi Z Beiuş a fost pus la dispoziţia petenţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, apreciat de Curtea de apel ca fiind nefondat, în considerarea următoarelor argumente.
1. Criticile formulate de apelanţi în sensul că se impune restituirea în natură a construcţiilor înscrise în C.F. Beiuş, câtă vreme obiect al vânzării l-au constituit construcţiile situate pe parcelele cu nr. top. X şi Y, iar construcţia a cărei restituire se solicită este prevăzută la nr. top. X şi Z, sunt neîntemeiate. În mod corect a arătat instanţa de fond că este vorba de aceleaşi supraedificate de vreme ce numărul C.F. este acelaşi, în care apare numărul topografic corect, şi anume Z, fiind vorba de fapt de o simplă eroare materială, care nu poate atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau a dispoziţiei atacate.
2. În mod corect instanţa de fond reținut că concluziile expertului topograf ing. N.P.G. sunt confirmate prin concluziile contraexpertizei efectuate de expertul tehnic ing. J.L. Astfel, s-a dovedit împrejurarea că imobilele supraedificate actuale, respectiv magazinul şi clădirea de depozitare au rezultat din transformarea construcţiilor vechi existente pe nr. top. X şi Z înscrise în C.F. Beiuş şi a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F.
Este adevărat că din completarea la raportul de expertiză întocmit de inginer J.L. rezultă că obiectul prezentului dosar şi care a făcut şi obiectul notificării identificat în C.F. nu este identic cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A.F. în 01 aprilie 1997, dar aceasta deoarece nu au făcut parte din obiectul contractului de vânzare-cumpărare, pivniţa (demisolul) aflată sub casa nr. 1, magazia adăugată alipită de casa nr. 1 şi gardul cu poarta de acces. Celelalte supraedificate au făcut obiectul acelui contract de vânzare-cumpărare.
Cu toate acestea, în mod corect instanţa de fond nu a dispus restituirea acestora în natură, câtă vreme sunt necesare folosinţei normale a restului imobilului cumpărat de SC C.S. SRL. De altfel, după cum rezultă din expertizele efectuate în cauză, construcţia veche (casa de locuit tip parter) nu a avut demisol, magazinul rezultând din transformarea unei case de locuit de tip parter fără demisol.
3. Referitor la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP A.F. în 01 aprilie 1997 în mod corect instanţa de fond a reținut că acesta a făcut obiectul controlului judecătoresc, fiind reţinut în mod irevocabil de către instanţa de judecată prin decizia. civilă nr. 1044/R/2003 și decizia. civilă nr. 43/A/2001 a Curţii de Apel Oradea, precum şi sentinţa civilă nr. 1487/2004 a Judecătoriei Beiuş că acest contract a fost valabil încheiat, neimpunându-se astfel constatarea nulităţii absolute a acestuia şi a încheierii de întabulare a contractului.
Astfel, prin decizia civilă nr. 1044/R/2003 a Curţii de Apel Oradea s-a constatat că Consiliul Local Beiuş, cu respectarea întocmai a textului H.G. nr. 389/1996 (imobilul nefiind vândut în temeiul Legii nr. 112/1995) a vândut chiriaşului imobilul din litigiu, astfel că nu sunt incidente niciunul dintre motivele de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F. Tot prin aceeaşi decizie, în mod irevocabil instanţa a stabilit şi că, în speţă, cumpărătoarea, respectiv SC C.S. SRL, este de bună credinţă.
În consecinţă, aceste aspecte fiind dezlegate în mod irevocabil de instanţa de judecată, în mod corect instanţa de fond nu a mai purces la analizarea acestora sau a celorlalte capete de cerere subsidiare.
Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină , iar instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.
Instanţa de apel se mărgineşte, fără a proceda la cercetarea fondului cauzei raportat la motivele de apel formulate, probele existente la dosar şi la cererile în probaţiune formulate în apel, să preia motivarea primei instanţe.
În şedinţa publică din data de 15 martie 2011 au solicitat completarea probaţiunii cu o serie de înscrisuri noi privind legalitatea înstrăinării către societatea comercială, a schimbării destinației trecute în C.F., precum şi acvirarea Dosarului nr. 6636/2000 al Tribunalului Bihor în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 200 din 18 aprilie 2001.
În şedinţa publică din data de 17 mai 2011, fără a se argumenta, s-a respins cererea în probaţiune formulată, ca fiind irelevantă în această fază procesuală, iar în considerentele deciziei recurate instanţa nici nu mai aminteşte despre aceste probe. S-au încălcat astfel dispoziţiile art. 295 alin. (2), care prevăd că instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluţionării cauzei.
Probele solicitate sunt utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei sub aspectul nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997, la lipsa titlului statului pentru înstrăinarea construcţiei din litigiu şi la împroprietărirea SC C.S. SRL în detrimentul dreptului de proprietate dobândit de recurenţi prin moştenire legală, motiv pentru care solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Oradea.
2. Instanţa a făcut o greşită interpretare a actului dedus judecăţii (contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997).
În ceea ce privește obiectul contractului de vânzare-cumpărare, raţionamentul instanţei este fals şi de natură a modifica obiectul acestuia, în condițiile în care prin nicio probă nu s-a dovedit faptul că identificarea obiectului vânzării cu nr. top. Y constituie o eroare materială, la dosar nefiind depusă şi neexistând o încheiere din partea notarului de îndreptare a presupusei erori.
Prin completarea la raportul de expertiză se reține că obiectul prezentului dosar şi care a făcut şi obiectul notificării identificat în regim de C.F. nu este identic cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A.F. la data de 01 aprilie 1997.
Instanţa a schimbat astfel obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8. C. proc. civ.
3. Din aceeași completare la raportul de expertiză rezultă și faptul că nu fac parte din obiectul contractului de vânzare-cumpărare pivniţa, demisolul aflat sub casa nr. 1, magazia adăugată alipită de casa nr. 1 şi gardul cu poarta de acces.
Cu toate acestea, instanţa de apel reluând raţionamentul primei instanţe, şi fără avea la baza vreo probă, consideră în mod netemeinic că aceste construcţii (enumarate mai sus), care deşi nu fac parte din obiectul contractului de vânzare cumpărare, sunt necesare folosinţei normale a restului de imobil cumpărat de SC C.S. SRL, motiv pentru care nu dispune restituirea acestora.
Cele două instanţe, împroprietăresc SC C.S. SRL cu construcţii pe care aceasta nu le-a cumpărat şi nu le-a achitat, acestea nefăcând obiectul contractului de vânzare-cumpărare, doar pe simplul argument că acestea sunt utile folosinţei.
4. Chiar dacă, astfel cum reţine instanţa de apel în considerentele hotărârii, vânzarea construcţiilor aflate pe terenul având nr. top. X şi Z s-ar fi efectuat în temeiul H.G. nr. 389/1996, pentru identitate de raţiune este aplicabilă în egală măsură jurisprudenţa în materia vânzărilor încheiate de Statul Român în temeiul Legii nr. 112/1995, cu referire la cauza Păduraru împotriva României și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Aceasta cu atât mai mult cu cât la data încheierii vânzării de către Primarul Municipiului Beiuş era declanşată deja procedura de restituire a întregului imobil înscris în C.F. Beiuş în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta naţionalizat de la fosta proprietară tabulară, antecesoarea reclamanților, C.S.
Ca urmare a constatării preluării fără titlu legal a imobilelor în speţă, prin decizia civilă nr. 43/A/2001 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, reținându-se greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 și dispunându-se repunerea în situaţia anterioară de C.F., dreptul de proprietate al antecesoarei C.S. a renăscut cu efect retroactiv de la data preluării.
Este evidentă reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F.
Astfel, dispoziţia din 08 ianuarie 2007 este nelegală, contravenind atât dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deciziei nr. 43/A/2001 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene.
5. Contractul de vânzare-cumpărare din 01 aprilie 1997 încheiat între Primăria Oraşului Beiuş în calitate de vânzătoare şi SC C.S. SRL în calitate de vânzătoare nu poate produce niciun efect în raport cu adevăratul proprietar, respectiv reclamanții-recurenţi.
Instanţa de apel reţine autoritate de lucru judecat cât priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, fără însă a observa că nu este îndeplinită tripla identitate cerută de 1201 C. civ.
Având în vedere că nevalabilitatea unui act poate fi invocată atât pe cale principală, cât şi pe cale de excepţie ca apărare de fond, se arată motivele pentru care nu este valabil încheiat contractul, inclusiv față de dispozițiile Legii nr. 112/2005.
Având în vedere decizia Înaltei Curţi, secţiile unite, nr. 20/2007, instanţă de judecată poate soluţiona pe fond cererea de restituire în natură a imobilelor solicitate prin notificarea din 2001, sub aspectul restituirii în natură a construcţiilor edificate asupra imobilelor teren având nr. top. X, Z înscrise în C.F. Beiuş.
6. După cum rezultă chiar din contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F., obiect al vânzării l-a constituit un magazin, împreună cu o clădire de depozitare din curtea magazinului, rezultate din transformarea unei case de tip parter, ambele clădiri situate pe parcelele cu nr. top. X, Y. Or, construcţia a cărei restituire se solicită este prevăzută cu nr. top. X, Z.
Datorită faptului că raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic topograf ing. N.P.G. este lovit de nulitate absolută, întrucât s-a procedat la efectuarea expertizei fără încunoştiinţarea tuturor părţilor, instanţa a încuviinţat proba prin contraexpertiza, iar prin completarea la contraexpertiză este infirmată identitatea de imobile dintre cel solicitat și cel vândut și se arată că nu fac parte din obiectul contractului de vânzare-cumpărare pivniţa, demisolul aflat sub casa nr. 1, magazia adăugată alipită de casa nr. 1 şi gardul cu poarta de acces.
Analizând recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
1. În şedinţa publică din data de 15 martie 2011, reclamanţii au solicitat completarea probaţiunii cu o serie de înscrisuri noi, iar în şedinţa publică din data de 17 mai 2011 instanţa a respins această cerere, ca fiind irelevantă în această fază procesuală.
Instanța a respins cererea de probatorii cu motivarea arătată, ceea ce înseamnă că s-a justificat măsura luată.
Întrucât vizau legalitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997, probele solicitate și motivele de apel aferente au fost în mod corect înlăturate din analiza instanței, neintrându-se în cercetarea fondului acestora şi nefiind reţinute în motivarea deciziei, față de cadrul procesual al litigiului de față.
Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluţionării cauzei - articol aplicat în mod corect de instanța de apel.
Prezentul dosar a fost format în urma contestării dispoziţiei din 08 ianuarie 2007 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu emitentul acestei dispoziții, respectiv Primarul Municipiului Beiuş.
Statul Rromân, prin Consiliul Local Beiuş, a fost introdus ulterior în calitate de pârât în cauză, respectiv la 01 iunie 2010, arătându-se că se mai formulează împotriva pârâţilor următoarele cereri: constatarea nulităţii încheierii de autentificare din 01 aprilie 1997, pe cale de consecinţă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 01 aprilie 1997 şi rectificarea C.F. Beiuş ca urmare a admiterii capetelor de cerere anterioare.
În lipsa unui cadru procesual adecvat, care să cuprindă toate părţile contractante, nu se pot discuta valabilitatea încheierii de autentificare, a contractului încheiat și predarea imobilelor cumpărate către reclamanții-recurenți, decât cu încălcarea dreptului părţii contractante lipsă la un proces echitabil din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aceasta fiind beneficiara unui „bun” în sensul acestui articol, protejat şi de principiile preeminenţei dreptului și securităţii raporturilor juridice consacrate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene.
În aceste condiții și cum reclamanții-recurenți susțin că probele solicitate sunt utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei sub aspectul nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997, la lipsa titlului statului pentru înstrăinarea construcţiei din litigiu şi la împroprietărirea SC C.S. SRL în detrimentul dreptului de proprietate dobândit de recurenţi prin moştenire legală, nu este justificată nici cererea prin care se solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Oradea.
Toate aceste considerente atrag caracterul nefondat al motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă faptul că instanţa a făcut o greşită interpretare a actului dedus judecăţii în ceea ce privește obiectul vânzării, respectiv al contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Constituie motivul de recurs invocat ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Atunci însă când din probele administrate ar rezulta un dubiu în privința conținutului actului juridic, interpretarea dată de judecători nu poate fi atacată în fața instanței de recurs, deoarece acest motiv de recurs nu permite.
Se susține în acest sens de către reclamanții-recurenți că imobilul construcţie cu nr. top. Y, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, nu este identic cu construcţia având nr. top. Z înscrisă în C.F. Beiuş.
Instanța de apel a reținut, cu referire la probele avute în vedere, că s-a dovedit împrejurarea că imobilele supraedificate actuale, respectiv magazinul şi clădirea de depozitare au rezultat din transformarea construcţiilor vechi existente pe nr. top. X şi Z înscrise în C.F. Beiuş şi au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F., fiind vorba numai de o eroare prin menţionarea nr. top. Y în loc de Z.
3. Cu referire la probele administrate, instanța de apel a reținut că obiectul prezentului dosar şi care a făcut şi obiectul notificării identificat în C.F. nu este identic cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A.F. în 01 aprilie 1997, dar aceasta deoarece nu au făcut parte din obiectul contractului de vânzare-cumpărare, pivniţa (demisolul) aflată sub casa nr. 1, magazia adăugată alipită de casa nr. 1 şi gardul cu poarta de acces, celelalte supraedificate făcând obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare.
Cu privire la această parte din imobil, neînstrăinată, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., că este necesară folosinţei normale a restului imobilului cumpărat de SC C.S. SRL.
Sub acest aspect, reclamanții-recurenți nu au arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel, așa cum prevede art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
4. Reclamanții-recurenți invocă faptul că și în ipoteza în care vânzarea construcţiilor aflate pe terenul având nr. top. X şi Z s-ar fi efectuat în temeiul H.G. nr. 389/1996, pentru identitate de raţiune este aplicabilă în egală măsură jurisprudenţa în materia vânzărilor încheiate de Statul Român în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând referire la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană și la jurisprudența Curții Europene. Se invocă în susţinerea acestei critici şi motive care ar afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra unei părți din imobilul în litigiu.
Pentru aceleași argumente reținute în analiza primului motiv de recurs referitoare la protecția de care se bucură în lumina acelorași dispoziții și jurisprudență convenționale dobânditorul părții de imobil înstrăinate, nu poate fi primit nici acest motiv de recurs.
5. Pentru aceleași argumente reținute mai sus, critica de recurs prin care reclamanții-recurenți contestă valabilitatea contractului de vânzare încheiat pentru o parte din imobil nu poate fi verificată în cadrul procesual al litigiului de față.
Acest contract, confirmat irevocabil de instanțele de judecată, își produce însă efectele în dosarul de față nu din perspectiva autorității de lucru judecat, aspect criticat în recurs, întrucât în prezentul dosar este exclusă verificarea valabilității acestuia pentru argumentele mai sus reținute, ci a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestor dispoziții legale, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, a cărei legalitate este cenzurată în prezentul dosar, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Astfel, prin decizia nr. 1044/R/2003 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a dispus anularea în parte a hotărârii nr. 174 din 23 septembrie 1998 Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/2005, cu privire la supraedificatele situate pe imobilul cu nr. top. X, Y şi Z din C.F. Beiuş. S-a reţinut în această decizie că actul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost încheiat cu respectarea H.G. nr. 389/1996 (nefiind încheiat în temeiul Legii nr. 112/2005), astfel că nu se poate reţine niciunul dintre motivele de nulitate absolută invocate de intervenienţi-reclamanţii din dosarul de faţă.
În susținerea cererii de restituire în natură se invocă și decizia Înaltei Curţi, secţiile unite, nr. 20/2007, însă aceasta nu este aplicabilă în speță întrucât a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Or, în speţă a fost emisă o dispoziţie, ce face obiect al litigiului de faţă.
În cauză s-a făcut astfel o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, prin recunoașterea efectelor contractului valabil încheiat, confirmat judiciar, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
6. Prin ultima critică de recurs se critică identitatea reținută dintre imobilele supredificate solicitate și cele din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F., cu referire la probele considerate relevante.
Instanța de apel a reținut, ca situație de fapt, că imobilele supraedificate actuale, respectiv magazinul şi clădirea de depozitare au rezultat din transformarea construcţiilor vechi existente pe nr. top. X şi Z înscrise în C.F. Beiuş şi au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 01 aprilie 1997 de BNP A.F., arătându-se totodată care parte din imobil nu a făcut obiectul acestui act.
În aceste condiții, critica vizează modul de apreciere a probelor dosarului, respectiv temeinicia deciziei, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
În considerarea acestor argumente care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.S.A., T.A.M., V.M.P., S.C.A. şi T.I. împotriva deciziei civile nr. 167-A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3744/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3748/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
